Bătrîni cerşetori, oameni ai străzii dormind pe bănci, ambulatorii de psihiatrie, toate amestecate în evenimente stradale aflate între sărbătoresc şi represiune bîntuie, toate, pe pînzele găzduite de Căminul Artei (Centrul Artelor Vizuale al UAPR, parter). Chiar dacă pictura expusă se ambientează de cîteva ori cu depuneri pe (sub simeză), de gunoaie ale decăzuţilor urbani, expoziţia devine miraculoasă, salvată din sordid dickensian prin calităţi intrinseci picturale. Cum bine remarca un confrate cronicar, Anca Irinciuc pictează acum cu un lirism fluent şi în tonalităţi vesperal estompate, plasîndu-se într-o descendenţă deviată a feericului Margaretei Sterian.
Pictoriţă originară din Botoşani, Anca Irinciuc (născută în 1978) este ultimul exemplu consistent de absolvenţă a Academiei private de arte „Luceafărul“, din Bucureşti, care şi-a închis atelierele în 2005. Ceea ce i-a transmis profesorul-mentor Teodor Moraru este un substrat consistent şi flexibil de trame compoziţionale, decupaje asimetrice, reţele grafice structurante şi inserţie de imagine colată. Este, în fond, estetica montării planurilor fragmentate, care devine o bună vestă de plonjat în oceanul imaginarului, inevitabil postmodern. Casetele cu mici desene şi colaje din această a şaptea expoziţie personală, subscrise ciclului originar, început în 2006, numit Locuri cu întîmplări, reprezintă veriga de trecere spre pînzele mari, cu ipostaze terifiant naturaliste ale Lumii ascunse (2010) sau spre imaginarul „disco“ din seria Regii şoselelor (2009). În febrilitatea atelierului, sobră şi delicată ca persoană, siluetă filiformă cu chip prelung, modiglianesc, Anca Irinciuc este un surprinzător şi alert captator de imagini. Realismul negru al marginalilor studiaţi în recenta serie Hidden World vine din experienţa asumată, dar inevitabil traumatică, a prestării profesorale în cartierul defavorizat al Capitalei, urbe şi ea pe cale de defavorizare.
În sutele de lucrări produse pînă acum, Irinciuc s-a dovedit o devoratoare tenace de iconografie a consumismului, cu dinamica reclamelor şi a graffitism-ului care ne marchează epoca postcomunistă. Pe formatele mici de desen colorat, colajul cu imagini publicitare o ajută să întreţină un univers caleidoscopic, o dispersie de imagini, un fel de acidulare a informaţiei vizuale care se selectează apoi în pînzele mari, compuse uneori modular. Mixajul tehnicilor de manevrare a imaginii frizează „încîlceala“, în terminologia artistei: rupturi primare din reviste stridente, hîrtii de ambalaj, colaje din propriile lucrări fotocopiate, cu glisări de copiat, perforări-decupări, tamponări cu şablonul, monotipii, amprentări cu sfoară etc. Toate aceste procedee sînt subsumate picturii în ulei, întinse de cele mai multe ori cu degetele.
Pictoriţa a convocat, apoi, doi autori distanţaţi în timp: Peter Breughel şi muntenegreanul parizian Dado, vedetă a figurării subumanului din deceniile şapte şi opt ale secolului al XX-lea. Diagonala dramatică din Parabola orbilor marelui flamand se încarcă astfel, în mixtura pictoriţei, cu conglomerările rozalii de hidrocefali hăcuiţi (Pierduţi în spaţiu). În seria motociclistelor (Metalic Blues, Street Kings), Anca Irinciuc ajunge la o picturalitate de extracţie materistă, printre corpusculii brownieni ai imaginilor publicitare alese, totuşi, cu o înţepătură de unghie feministă. Iar umanul alterat al lumii ascunse din metropolă capătă o tandreţe stilistică cu totul personală în tratamentul pictural. Cu paleta în mînă, Cosette din Zăbrăuţi mîngîie, literalmente, griurile şobolanii ale cerşetorilor, le efasează chipurile abia desenate, sidefează alburile murdare, aureşte paloarea, alimentează gîndul compasiunii prin încărcătura de emoţie a pensulaţiei şi a ştergerii asprimilor din subterana mizeriei.
Aurelia MOCANU
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu