Fundaţia MUZZA, în colaborare cu Ministerul Culturii şi Patrimoniului Naţional şi Uniunea Compozitorilor şi Muzicologilor din România, organizează vineri, 6 aprilie 2012, ora 19.30, la Godot Cafe-Teatru, ediţia a IX-a Galei Premiilor de Jazz pe 2011, Premiile MUZZA, cel mai important eveniment anual pentru acest gen muzical.
Conform comunicatului de presă emis de fundaţie, evenimentul va fi dedicat memoriei lui Johnny Răducanu, iar invitaţii sunt maestrul Jancsy Korossy, laureat al premiului de excelenţă, Luiza Zan, “Sir Blues” Vali Răcilă, Raul Kuşak şi mulţi alţii.
Google ne gâdilă urechile în această zi şi nu oricum, ci pe acordurile unei chitare celebre inventate de Les Paul. Motivul este simplu. Cel mai puternic motor de căutare, Google, ne anunţă în acest fel că în urmă cu 96 de ani se năştea Lester William Polsfuss sau Les Paul. Logoul afişat azi de Google este o realizare de excepţie. Pentru câteva clipe te face să uiţi că vrei să cauţi ceva pe internet şi începi pur şi simplu să te joci cu corzile instrumentului realizat de Les Paul. Deci, chiar dacă nu aţi cântat în viaţa voastră la o chitară, daţi drumul la boxe şi încercaţi câteva acorduri să vedeţi cum sună un model Les Paul.
Les Paul a fost una dintre personalităţile influente majore ale secolului XX şi este creatorul celei mai celebre chitare din lume, care îi poartă numele. În prezent, multe legende din lumea muzicii consideră că emblematicul instrument este inegalabil pentru sunetul şi performanţele lui.
Muzicienii contemporani, în principal din aria rockului, îi datorează lui Les Paul şi inventarea magnetofonului multipistă. Până atunci – cel de-Al Doilea Război Mondial tocmai se încheiase -, muzicienii erau obligaţi să înregistreze cântecele complet, în direct. Magnetofonul lui Les Paul a permis muzicienilor să îşi înregistreze propriile bucăţi muzicale, iar apoi a permis mixarea tuturor acestor fragmente muzicale pe discuri. Lester William Polsfuss a fost, însă, înainte de toate, un virtuoz al chitarei.
Stilul său complex, ce îmbina elementele de jazz, swing şi folclor american, i-a permis lui Les Paul să cânte pe aceeaşi scenă cu Nat King Cole şi cu Louis Armstrong, încă de la vârsta de 30 de ani. Les Paul a avut privilegiul de a concerta cu regularitate alături de Bing Crosby, un cântăreţ de muzică uşoară care a devenit celebru cu puţin timp înainte de cel de-Al Doilea Război Mondial, graţie radioului
Talentul de chitarist al lui Les Paul şi vocea caldă a lui Bing Crosby au făcut ca albumul lor să urce până pe prima poziţie a clasamentului materialelor discografice din 1945, cu peste un milion de exemplare vândute.
La ora actuală compania Gibson Guitars este fabricantul chitarelor care poartă numele Les Paul. În 1952, compania Gibson a început să fabrice faimosul model “Les Paul“. Principalul avantaj al acestui tip de chitară consta în faptul că avea un “corp plin”, spre deosebire de chitarele electrice din epocă, ale căror părţi centrale erau făcute dintr-o bucată de lemn scobită în centru.
Virtuozul chitarist american Les Paul, ale cărui inovaţii în domeniul înregistrărilor audio au revoluţionat muzica rock, a decedat la vârsta de 94 de ani.
De la o simplă schiță, până la proiectul final, nu mai e de mult un secret pentru nimeni că "ineditul" este atributul care caracterizează munca noastră.
Muzeul Labirint. Acum o jumătate de an, o schiță pe masa de lucru a unui artist. Astăzi, un eveniment pregătit să iasă din „cuptorul” de creație al fundației și să urce pe scena evenimentelor culturale din România.
Ori dacă am spus scena evenimentelor culturale din România, înseamnă că vă invităm să întoarceți reflectoarele și toată atenția asupra Sibiului pentru că acolo, în inima celui mai frumos oraș din Transilvania și poate a celui mai frumos din România, vom pune în scenă prima ediție a acestui eveniment.
Dacă printre voi mai sunt unii care încă ezită să ne creadă pe cuvânt, iată ce înseamnă Muzeul Labirint:
* Primul muzeu în aer liber din România, sub forma unui labirint; * O săptămână de relaxare în Piața Mare din Sibiu; * Concerte de jazz, funky – soul, piese de teatru; * O expoziție comună a muzeelor sibiene, într-un spațiu neconvențional; * Un eveniment inedit menit să pună în valoare patrimoniul atât de bogat al culturii românești.
Așadar, de luni 2 mai și până duminică 9 mai, tare mult ne-ar plăcea dacă invitației noastre de a descoperi ineditul unui eveniment unic în România, veți răspunde afirmativ.
Mai e cazul să spunem că Primăria Municipiului Sibiu, Casa de Cultură a Municipiului Sibiu, Muzeul Național Brukenthal Sibiu, Complexul Național Muzeal Astra, Sibiu și Muzeul Bisericii Evanghelice Sibiu - Casa Teutsch, Tribuna, Antena 1, Kiss FM, Zile și Nopți, Rondul de Sibiu, Turnul Sfatului, Sibiu 100%, Hermannstadter Zeitung, Profil Cultural, Sibiul.ro, Brylu.ro și cemerita.ro, au crezut în acest eveniment la fel de mult pe cât am crezut noi?
Cristina Carcei Darius Daradici Ilie Stoian - vioara
Spectacolul de muzica si poezie "APROAPE CA LA PARIS" propune publicului bucurestean o reintalnire cu marea literatura, precum si cu marile hituri ale anilor '60-'70 apartinand spatiului cultural fratuzesc si, prin notorietatea lor, spatiului cultural universal. ... Conceput intr-o maniera aproape teatrala, nefiind doar o simpla insiruire de texte si muzica, prin relatia de scena pe care cei trei protagonisti o realizeaza (actorii Teatrului Evreiesc de Stat Cristina Carcei si Darius Daradici, alaturi de violonistul Ilie Stoian), dar si prin relatia cu publicul care, nu o data, devine personaj, "APROAPE CA LA PARIS" reprezinta, cu siguranta, una dintre cele mai incitante si originale propuneri ale momentului. Plin de sensibilitate si romantism, dar, in egala masura, dinamic si plin de umor, "APROAPE CA LA PARIS" aduce in fata spectatorilor poezii si proza ale unor uriasi ai literaturii precum Villon, De Musset, Baudelaire, Cocteau, Prevert etc, sau cantece facute celebre de nume precum Yves Montand, Brel, Dassin, Becaud, Guy Beard etc.
De la premiera spectacolului care a avut loc in luna septembrie a anului trecut, "APROAPE CA LA PARIS" s-a jucat atat in spatii cvasiculturale, precum si in cluburi cu program cultural declarat, avand parte de foarte bune referinte la Radio Romania Actualitati, Radio Bucuresti, TVR, TVR Cultural, Realitatea TV, Adevarul si Adevarul de Seara.
DARIUS DARADICI: Actor al Teatrului Evreiesc de Stat, a absolvit in 2008 UNATC, la clasa profesorilor Adrian Pintea, Florin zamfirescu, fiind nominalizat in acelasi an drept "Cel mai bun actor" al Festivalului de Teatru de la Piatra Neamt, pentru rolul Sir Toby ("A douasprezecea noapte", regia Mihai Constantin). A detinut rolul Caiafa, in muzicalul "Jesus Christ Superstar", pus in scena de Adrian Pintea. Pe marile ecrane a putut fi urmarit in "Portretul eroului la tinerete" (regia Constantin Popescu), iar pe micul ecran, in telenovelele "Daria iubirea mea" si "Ingerasii" (Acasa TV)
CRISTINA CARCEI: Actrita a Teatrului Evreiesc de Stat, a absolvit in anul 2000 clasa de actorie a profesoarei Catrinel Dumitrescu (Hyperion). In cei zece de ani de cariera, a acoperit numeroase roluri din dramaturgia romaneasca, engleza, americana, franceza si idis. Pe micile ecrane a putut fi urmarita in sit-com-ul "Trazniti in NATO" (Prima TV), in telenovela "Chiquitita" (Kanal D), fiind totodata prezenta in numeroase emisiuni cu caracter social ale postului Realitatea TV.
ILIE STOIAN: Absolvent al clasei de vioara a profesorului Ion Ciofiac, studiaza suplimentar compozitia. Infiinteaza grupul "Progresiv ABC", debutand in 1976 in Cenaclul Flacara. In 1980, ocupa Locul I in Topul revistei "Saptamana". Dupa destramarea grupului, in 1982 este cooptat ca solist intr-o formula de spectacol alaturi de Rosu si Negru, Dida Dragan si actorul Alexandru Basarabeanu, efectuand exclusiv turnee nationale, pana in anul 1987. Specializat in muzica de avangarda, ii sunt editate sase albume la casele Univers, Cardinal '93 si Roton (compilatie). Semneaza muzica filmului "Tinerete fara batranete si viata fara de moarte (TVR-1978), "Leonce si Lena" (Teatrul Dramatic Suceava-1980), muzicalul "Editie speciala" (Teatrul Ion Vasilescu-1988, Premiu de Compozitie al ATM), "Pierdut in New York ("Nottara-1997), "Bracusi" (Hyperion-1980), serialul de documentare TV "Frontieristii" (TVR-2000). In perioada 2000-2010 compune exclusiv muzaca de film pentru casa "C-Film". In 1997 este nominalizat de revista VIP printre Personalitatile anului, pentru albumul "12+1=8", precum si pentru volumul de publicistica "Criminala capodopera" (ed. "Evex")
Libraria Gutenberg va invita la lansarea cartii "Blues de Timisoara. O autobiografie", de Bela Kamocsa, volum ingrijit de Tinu Parvulescu, Editura Brumar 2010
18 februarie · 18:00 - 21:00
Béla Kamocsa (1944-2010)- muzician, din fericire, notoriu, nu doar prin rolul său de membru fondator al trupei Phoenix şi apoi multiinstrumentist în formaţiile Gramofon şi Bega Blues Band (cu care a înregistrat primul album de blues din România), dar şi ca animator al peis...ajului muzical, făcînd parte dintre cei care au pus bazele festivalurilor de jazz/blues de la Gărîna, Jimbolia, Lugoj sau Timişoara, printre cele mai importante de la noi. Scrisă împreună cu scriitorul Tinu Pârvulescu (a cărui discretă contribuţie este remarcabilă) aceasta este prima autobiografie reuşită a unui artist român: o carte scrisă admirabil (fără divagaţii sau sentimentalisme plictisitoare), plină de umor (nu doar stilistic, dar cu nenumărate situaţii comice antologice), inteligentă, oferind nenumărate detalii inedite despre cariera, traseul şi dificultăţile unui muzician de rock/jazz/blues într-un regim totalitar, o carte care surprinde, de fapt, unul dintre momentele naşterii rockului la noi şi, fireşte, al primei sale legende – trupa Phoenix şi, în general, atmosfera muzicală a anilor ’60-’80, o perioadă extrem de interesantă şi prea puţin cunoscută sub acest aspect.
Un bilanț Copilăria lui Béla Kamocsa a fost marcată de gaşca de golani în care şi-a făcut veacul pe străzile cartierului timişorean multietnic Lahovari. Părăsit de tată şi necontrolat de mamă (o figură caldă, harnică şi cu multă înţelegere pentru pasiunea muzicală a copilului), dincolo de micile furtişaguri şi bătăi, asculta fascinat la radio rock’n’ roll-ul american al anilor ’50, mergea la filmele indiene de la cinematograf şi în cluburile de dans muncitoreşti. Atmosfera şi aerul timpului sînt reconstituite prin nenumărate detalii, precum aceste indicii vestimentare: „Odată cu dezgheţul ce a urmat morţii lui Stalin, a apărut freza cocoş, gen Elvis, crescută cu ulei de păr şi multă răbdare. Haina trebuia să fie cît mai lată în umeri, deschisă la piept, închisă numai la un nasture şi cît mai strîmtă jos. Pantofii aveau musai talpă groasă şi se cerea să-ţi înfoi pieptul precum Kirk Douglas.“ Vizionarea filmului The Young Ones cu trupa The Shadows şi al lor hit „Apache“ îl fac pe adolescentul Béla Kamocsa să vrea să cînte. Îi cunoaşte pe Nicu Covaci, Claudiu Rotaru şi Mony Bordeianu, şi aşa apare pe la serile dansante din licee o orchestră de dans numită Sfinţii care cîntă tot ce auzeau pe la radio: The Kinks, The Birds, The Beatles, The Rolling Stones. La început se cînta fără microfon şi cu un amplificator cărat cu tramvaiul sau cu sania, apoi, după ce trupa şi-a cîştigat o anume notorietate la cantina Politehnicii, Asociaţia Studenţilor Comunişti Români le-a cerut, mai întîi, să nu mai cînte „atît de tare“, să limiteze cîntecele în engleză şi să varieze beat-ul cu tangoul, valsul şi muzica uşoară românească, apoi i-a dat afară de tot. Béla Kamocsa subliniază mereu caracterul nonconformist al pasiunii pentru rock şi autobiografia e plină de gesturi subversive şi de sfidare, dar şi de problemele create de autorităţile comuniste, multe absurde, care însă fac deliciul lecturii: ca să scape de armată, „sfinţii“ se internează la un spital psihiatric; continuă să ţină concerte într-o popicărie abandonată sau într-un depozit de mere; acuzaţi de misticism, îşi schimbă numele în Phoenix; la un moment dat sînt convocaţi la ministrul Tineretului, nimeni altul decît Ion Iliescu („Ne-a făcut un pic de morală pe tema eticii tineretului socialist; mi-aş face păcat dacă aş spune că Iliescu crea impresia unui nomenclaturist prost sau răzbunător“); la prima filmare de la televiziune, datorată lui Cornel Chiriac, li se verifică coregrafia („Aveam voie să ne mişcăm dar numai unduitor; Mony a făcut un pic de jaggereală cu stativul, dar temperat; iar părul, care era considerat lung, deşi doar pînă sub ureche, trebuia dosit cu agrafe şi mult gel, sau îndesat sub gulerul cămăşii.“); primul lor disc în format single, care conţinea „Hei, tramvai“ şi „Canarul“, s-a vîndut în jumătate de milion de exemplare, dar băieţii au fost plătiţi doar pentru înregistrare şi în funcţie de durata pieselor; odată, la un concert, a venit să-i vadă Valentin Ceauşescu („avea păr mai lung ca noi şi purta blugi şi cizme; odraslă de proletar, era proaspăt întors de la Oxford şi arăta mai hippy ca noi, fiind îmbrăcat şi informat direct de la sursă; cine ştie, poate-i văzuse pe Beatles sau pe Cream live?“); trupa schimbă nu doar numele, dar şi stilul, trec înspre psihedelic, astfel că opera rock „Omul 36:80“ (prima de acest fel din România) este cîntată desculţ...
Trupa se dizolvă în anii ’70 odată cu plecările succesive din ţară ale membrilor şi se citeşte, printre rînduri, părerea de rău a lui Béla Kamocsa, singurul care, spune el, a ştiut că o carieră internaţională pentru nişte tineri ca ei, crescuţi şi formaţi muzical în ghetoul comunist, este o iluzie. Fără să facă mare caz din asta, Béla Kamocsa îi reproşează, pertinent, mai multe lui Nicu Covaci, printre care virarea stilului înspre etno-balcanic şi păstrarea numelui Phoenix, în ciuda schimbării complete de componenţă a trupei. Jumătatea a doua a autobiografiei începe cu anul 1972 şi, de data aceasta, avem un Béla Kamocsa cîntînd jazz în diverse combinaţii. Poveştile însă nu se schimbă, devin chiar mai absurde. Tezele din iulie, de pildă, îi obligă pe muzicienii de jazz, care cîntau prin localuri, să traducă versurile melodiilor: „în loc de «black magic woman» cîntam «medicul negru de femei», iar în loc de «the autumn leaves» fredonam «îmi pleacă frunzele călare»; era o băşcălie generală... şi totuşi, aşa surreală, cum ni se pare ea astăzi, revoluţia culturală ceauşistă nu era deloc o farsă“. Nenumărate alte poveşti sînt de un comic şi de un absurd colosal şi este foarte interesant cum se vede comunismul din perspectiva culturii pop pe care a încercat s-o controleze, după 1971, foarte strict. Unică din acest punct de vedere, autobiografia lui Kamo (cum i se zicea) face, indirect, antropologie culturală. Altfel, cei care nu l-au cunoscut sau nu l-au ascultat cîntînd, vor descoperi aici un artist talentat, pasionat şi autodidact, şi un om inteligent, capabil de observaţii şi comentarii foarte fine, întotdeauna pertinente, şi care-şi pune mereu întrebări, un om cald, modest şi plin de bun-simţ, sensibil, avînd un cult al prieteniei şi, mai ales, un foarte bun simţ al umorului. O carte frumoasă şi totodată esenţială pentru cultura pop românească.
