Săptămîna aceasta s-au împlinit cinci ani de la dispariţia scriitorului Sorin Stoica (n. 27 iulie 1978 – m. 6 ianuarie 2006).
“Dacă soarta mă va aduce vreodată faţă în faţă cu Gorzo, ăla cu expoziţia cu preşedinţii României găuriţi de un penis supradimensionat, ăla cu Catedrala Neamului făcută din slănină, dacă ne vom întîlni zic, o să-i sparg capul. În felul acesta, voi înfăptui un act artistic extrem de subtil. Îi voi frige o cărămidă în cap, după care un cap în gură va desăvîrşi actul artistic. Scandalagiu cum e şi ipocrit pe deasupra, probabil mă va felicita pentru inspiraţia de a sfărîma nişte tabuuri. Pentru libertatea extraordinară pe care o am. Apoi îi voi înfige un şut în ţurloaie şi, printre urlete, presimt că voi auzi, yeah, man, cool! Artă fină bizantină! Începe să-mi fie o silă de artiştii ăştia de nu mai ştiu ce să zic. Abia cînd o iei razna şi te crezi artist, devii un prost jalnic. Ce face Gorzo ăsta acum şi se laudă ca un nesimţit e mult sub caricaturile lui Mardale de la începutul anilor `90, caricaturi în care Ştefan cel Mare avea o erecţie nepotrivită în timpul nu ştiu cărei ceremonii. Caricaturi în care voievozii vorbeau firesc şi asta mă făcea să mă tăvălesc pe jos de rîs. Gorzo ăsta nu e decît un defazat! 20 august 2005” - Sorin Stoica, Jurnal (Editura Polirom, 2006).
Da, sînt defazat. Pentru că nu i-am răspuns lui Sorin Stoica cînd am fi putut intra în dialog sau în conflict sau într-un exerciţiu polemic... Poate ar fi trebuit să-i răspund cînd mai era timp, cînd mai aveam amîndoi timp – dar pe vremea aceea nu m-a întrebat nimeni.
Jurnalul lui mi-a plăcut de la primele pagini. O carte scrisă din prima, născută ca un crochiu, ca o schiţă, cu anumite imperfecţiuni, nu voite, nu căutate, normale. O normalitate cu un gust clar, neamestecat, un personaj pe care îl simţi la fel de la un capăt la altul, puternic, intens, uneori spumos. La început Băneştii sînt doar o haltă, un loc numit generic acasă, apoi dau buzna, umplu paginile şi, dilatîndu-se, ocupă camera, holul...
Pe nesimţite eşti acolo, prins în contrastul dintre sat şi oraş: satul care izolează sau oraşul care degradează. Îl găseşti şi pe scriitor: personaj detaşat, observator de la distanţă, care brusc se implică, se lasă influenţat şi pătruns de izolare sau degradare. Vezi oameni, simţi mirosuri, te uiţi prostit la nişte copii care joacă fotbal pe un teren de oameni mari cu o minge dezumflată aproape, dai o fugă la Cîmpina, te enervezi, apoi iar plimbare, iar poveşti, totul combinat cu momente de izolare, de spital, cu lupta împotriva bolii, boală care ai impresia că e luată uşor în derîdere şi de care uiţi după cîteva pagini, dar care se întoarce de fiecare dată, constaţi că era acolo, aşa că nu trebuia băgată neapărat în seamă...
Fiind personaj principal - e un jurnal, totuşi - scriitorul se achită cu dezinvoltură de această datorie şi îşi permite să fie inegal, un fel de moralitate socială combinată uneori (rareori) cu un comportament de atacant (fair-play ca la fotbal) defectuos, dar dinamic şi proaspăt. Simţi apartenenţa la grup, gaşcă, la publicul căruia i se adresesează. Jurnalul este trimis pe mail unor prieteni în timpul redactării.
Limbajul dezvăluie un om bun, enervat de întîmplări şi oameni aflaţi ceva mai departe, cei din apropiere fiind trataţi cu indulgenţă - chiar atunci cînd se opreşte asupra lor şi mîrîie. Capacitatea uluitoare de punere în scenă a unor informaţii cotidiene relatate de mass-media, combinate cu raţionamente personale incisive, permit lucrurilor şi situaţiilor să se transforme devenind autonome. Sorin Stoica, personajul, ştia să folosească armele cuvîntului într-un duel elegant cu celelalte personaje: “Gorzo ăsta nu e decît un defazat!”.
Dumitru Gorzo este artist vizual.
(Articol apărut în Dilema veche nr. 123 / 2006)
http://www.dilemaveche.ro/sectiune/dileme-line/articol/gorzo-asta-nu-e-decit-un-defazat
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu