Follow by Email

miercuri, 9 martie 2011

Multimedia și teatrul psiho-somatic


Multimedia și teatrul psiho-somatic

de: Cristina Rusiecki

În spaţiul mic al Teatrului LUNI de la Green Hours, două corpuri se dezmiardă, se mușcă, se iau în brațe. Se atrag, se despart, se sărută, apoi se resping. Își răvășesc părul, se luptă, se lipesc magnetic pentru ca imediat să vrea să se mutileze cu dragostea. Cei doi îndrăgostiți din Nu mai plînge, baby de Peca Ștefan, se hîrjonesc într-un iureș permanent de senzații. Regizoarea Carmen Lidia Vidu urmărește arhitectura corpurilor în mișcare, în limbajul erotic al unui film de artă. Spectacolul ei, de o visceralitate crudă, atinge direct în plex. Distanța confortabilă dintre personaje și public e abolită. Nu privirea lucidă o vizează Carmen Lidia Vidu în spectator, ci identificarea completă, ghemul din stomac care răscolește întreaga ființă. Artaud, propovăduitorul teatrului cruzimii, ar fi mîndru de ea, căci montarea atinge incandescența iar publicul simte cum îndrăgostiților le bîzîie mintea și cum sufletul lor generează caverne de durere.

Carmen Lidia Vidu desenează o secțiune prin suferință și gelozie, ajutată de textul lui Peca, autor de data aceasta al unui teatru crud, a cărui scriitură exclude ab initio orice sofisticăraie. Mesajul său direct, neprelucrat, invadează violent spectatorul, adăpostind germenii unei sincerități pe care arta de regulă o pierde prin sublimările succesive. În Nu mai plînge, baby replicile arată ca smulse din jurnalul unui individ care nu-și bate capul cu veleități literare. În locul lor, adevăr sută la sută, frust, cu o autentică intensitate a trăirii. Exact autenticitatea despovărată de efecte, pentru care militau Camil Petrescu și Eliade în interbelic. Back to roots, deci! Intersectarea în spaţiul mic de la Green Hours a trupurilor prinse într-un permanent vîrtej cu aceleași corpuri în video combină nevralgic fălci de realitate fizică și psihică. În video, spectacolul se încheagă cu fapte simple, banale, decupate din existenţa noastră meschină. Pe scenă, personajele viermuiesc către rădăcinile afectelor. În video, ele fac mărturisiri din registrul diurn. Ea adoră să mănînce: „E foarte simplu: cînd mănînci ești fericit”; el se simte parte depersonalizată a milioanelor de oameni obișnuiți: „Mă trezesc, mă uit în oglindă, sînt tot eu, dar acum nu mă mai recunosc. Îmi cumpăr țigări de la magazinul din colț. Citesc Știrile pe net. Nimic special. Agenda mea: nimic important. Mă uit la emisiunea de aseară: nimic surprinzător”. Acestea sînt premisele goliciunii, ale despuierii generale de bucurie, ale uscăciunii cauzate de lipsa de priză cu propria ființă. „Acasă nu sînt niciodată eu. Doar pe stradă. Pe stradă pot să gîndesc”, mărturisește fata din video și lacrimile îi spală criza de identitate. Spectacolul începe într-o „dimineață obișnuită” în care el se gîndește la moarte. Dialogurile firești maschează și totodată atrag pustiul obișnuit, hăurile adînci ale depresiei: „Vrei să vorbim? Vrei să ne împărășim viețile noastre lipsite de sens? Vrei să-mi arăți că nu există nimeni altul ca tine? Vrei să facem dragoste?”.
E simplu ca bună ziua: în asemenea personaje doar intensitatea dragostei poate să injecteze viață. Montarea lui Carmen Lidia Vidu scanează articulațiile unui parcurs obișnuit de cuplu: exuberanță erotică - despărțire – împăcare – oboseală afectivă - sfîrșit. Regizoarea redă pe scenă tenebrele interioare ca nimeni alta, într-un limbaj care mustește de concretețe. Ea știe cum să reproducă coliziunea între lumea exterioară și cea interioară, perspectivele strîmbe dintre ele, scufundarea în mîlurile propriilor obsesii, fixațiile care țăcăne în cerc în creierele personajelor. Acestea se traduc cel mai adesea prin bîzîitul dizarmoni al coloanei sonore, uneori neutru, alteori agresiv. Muzica în crescendo copiază înnebunitor tensiunea afectelor pentru a se transforma pe nesimțite în stridență sau zumzet repetitiv. Carmen Vidu rămîne unul dintre creatorii cu urechea cea mai fină, modern acordată la scrîșnetul nervos al lumii interioare. Poate că pe unii dintre regizori miza aceasta îi depășește, poate pe alții nu-i mai interesează, fascinați, cum sînt, de directețe și denotativul faptului scenic; iar alții pur și simplu nu deslușesc căile. Nu e cazul lui Carmen Vidu, căci ea le găsește pe cele mai complexe ajutîndu-se, cum face de ani buni, de multimedia (videoul și proiecțiile le semnează alături de Dani Ioniță).
De la început chiar, în spatele celor două personaje curge montajul foto al unui mic dejun obișnuit, cu prim-planuri ale protagoniștilor Marius Manole și Florentina Țilea adînciți într-o bogăție a expresiilor schimbate infinitezimal. Cei doi continuă gesturile diurne: la masă, în fața laptopului, în halat. Mănîncă, rîd, fumează. Pe tot parcursul spectacolului, videoul va dubla cele două corpuri de pe scenă chinuite de dragoste. Pe măsură ce tensiunea crește, culoarea virează în roșu puternic. După ce despărțirea se consumă, pielea iubiților se dezintegrează, culoarea și sunetele se pierd, fața ei rămîne doar în alb și negru, iar buzele se mișcă, dar nu se aud, ca și cînd fata ar roti în gînd aceleași argumente, dispute, concluzii, revanșe. Scufundat în apă, Marius Manole rostește din off: „Nu m-am simțit niciodată așa. Ea era heroina mea. Nu mai aveam nevoie de nimic. Mă gîndeam la ea. O vedeam numai pe ea. Vorbeam numai cu ea. O vedeam peste tot”. Construit doar din stări crude, fundamentale, spectacolul se dispensează de întregul balast al floricelelor și efectelor teatrale. Contrastul dintre visceralitatea de pe scenă și relația evocată de film e suficient de puternic ca să suplinească orice alte artificii. Fragmentele de monolog interior curg percutant, în cuvinte simple, fără teamă de repetiții. Cînd și cuvintele se usucă, textul va putea fi citit în video pe acorduri de operă.
Tot în video se va derula unul dintre cele mai puternice momente. Într-un unghi excelent găsit, cu camera focusată pe ochiul închis al bărbatului, el răspunde la telefonul iubitei. Sufletul se tîrăște, mintea agonizează, vitalitatea se apropie de zero. Cu voce moale, vorbește lent, calm, cu pauze și accente apăsate. Marius Manole este excelent în ființa obosită, turmentată de suferință, care se chinuie să-și păstreze controlul și reușește să rămînă stăpîn pe el doar pînă în momentul în care iubita începe să plîngă. Energia și furia actorului de pe scenă, cu corpul în continuă frămîntare, se preschimbă în aburii pustiului interior. Partenera sa, Florentina Țilea, lascivă, cu un păr care se revarsă și - odată cu el, toate fantasmele din lume -, este feminitatea in nuce. Cînd pasională, cînd secătuită, cînd furioasă, cînd plînsă, actrița, într-unul dintre cele mai expresive roluri ale sale de pînă acum, reproduce vîrtejul de neoprit al stărilor contradictorii din orice femeie îndrăgostită.
Cu o amprentă specifică, spectacolul lui Carmen Vidu reface străvechea dinamică a afectelor, de la utopia general-valabilă pentru orice cuplu (vom avea copii, vom îmbătrîni împreună, totul va fi frumos și bine), la ploaia de reproșuri („Nu ești atent” sau „Mă înțelegi total greșit”), apoi la amestecul de suferință-ură, dragoste-distrugere. În relația descrisă, rațiunea nu funcționează, nu există vinovat, nici justificare, distincția între iubit și iubită ajunge imposibil de trasat, autocritica se scurge într-o clipă în autocompătimire. Iar sinuciderea nu înseamnă decît despărțirea de o parte importantă a ființei ce moare odată cu sfîrșitul perioadei în care dragostea dădea puteri de heroină. Nu mai plînge, baby este un spectacol de teatru psiho-somatic, visceral, care se fixează în memoria afectivă și fizică, exact ca ghemul din stomac din zilele cele mai dureroase.

sursa

Niciun comentariu: