Duminică, 17 iulie 2011, a avut loc la Mogoșoaia vernisajul expoziției colective Plecare/ Departure, rezultată în urma taberei internaționale de creație organizate de Centrul Cultural „Palatele Brâncovenești“. Artiștii – francezi, spanioli și români, unii dintre aceștia din diaspora – sînt, în ordinea în care apar pe afiș (realizat în interiorul grupului): Marie Chamat, Anne Tranchand, Thierry Cauwet, Pascal Valu, Pablo Casado, Christian Paraschiv, Ion Grigorescu, Ruxandra Grigorescu, Matei Lăzărescu, Petru Lucaci, Bogdan Vlăduță și Carmen Cretzu. Expoziția, organizată în Casa cu cerdac (din ansamblul „Palatelor“), va fi deschisă pînă pe 30 iulie.
Proiectul acestei tabere și al expoziției îi aparține lui Christian Paraschiv și a fost gîndit, pas cu pas, începînd din 2009. Artistul, pe care l-am avut invitat în paginile noastre la începutul anului într-un amplu interviu, trăiește la Paris din 1986. Plecarea sa, echivalentă în acei ani cu o fugă, a adus cu ea eliberarea relativă, dar există și un preț greu pe care îl are de plătit orice emigrant, chiar dacă în cazul acesta stabilirea într-o țară democrată a însemnat împlinirea profesională și recunoașterea internațională. În anii ’80, numeroși intelectuali români aveau viziuni de centru-dreapta, în timp ce boema Franței simpatiza cu acea stîngă pe care o cunoștea și o înțelegea. Astfel s-ar putea explica succesul relativ al secerei și ciocanului devenite icon în creația lui Paraschiv, care nu le pictase și nu le-ar fi pictat niciodată în România și pe care avea să le realizeze, nu fără umor, pe cele mai diverse și surprinzătoare materiale, inclusiv pe biscuiți.
Plecarea a însemnat desprindere, fugă, emigrare, despărțire, spațiu de străbătut, un nou început, dar ar fi putut fi echivalentă și cu pierderea sau cu moartea. Acestea sînt gîndurile care l-au animat pe Christian Paraschiv să revină asupra subiectului identitar al biografiei sale artistice.
Lucrările ce domină expoziția de la Mogoșoaia aparțin unui diptic cu celebrul briceag-pește, un adevărat fetiș al comunismului românesc. Peștele, simbol christic, cuplat sub egida gadgetului cu o lamă de briceag (de cîțiva centimetri, „cît să nu ajungă la inimă“) se găsea în buzunarele tuturor, de la pionieri la pensionari, de la muncitori necalificați la ingineri, de la navetiști la montaniarzi. La Mogoșoaia l-am regăsit plutind pe foiță de aur, în varianta simplă și cu lanț, într-o tentativă de glorificare cu (amare) trimiteri bizantine. Apa în care nu înoată peștii este un fluid al morții. Dipticul lui Pablo Casado înfățișează imersiunea parțială a unui corp aflat în cadă, într-un posibil suicid. Focalizarea scoate în evidență conturul unei inimi în partea stîngă a subiectului (pentru care a pozat Pascal Valu). Pascal a tratat plecarea, de asemenea ca moarte, atingînd tema deșertăciunii prin realizarea unei serii de cranii. Avantajul lucrului într-o tabără de creație este că eventualele redundanțe pot fi atenuate prin complementaritate. Îngerii frînți, realizați de Carmen Cretzu, atinși și ei de aripa neagră a morții, sînt decapitați…
Petru Lucaci îmbină preocupările sale pentru corp printr-o serie de măști mortuare, plasate în casete închise cu material transparent, parțial opacizat prin aplicarea de culoare, în ideea de a ascunde spre a dezvălui.
După expoziția de la Tate, de la Londra și după Bienala de la Veneția, Ion(ică) Grigorescu revine în țară, unde împreună cu Ruxandra Grigorescu aduce în discuție relația dintre înăuntru și afară, expunînd obiecte și instalații pe aleea de intrare și în cerdac, dar și în spațiul casei, prin montaje video difuzate în rotație continuă; Matei Lăzărescu operează cu text și imagine într-un diptic de tunning prin colaj și Bogdan Vlăduță aduce în context un dormitor dintr-un cenușiu cartier de blocuri – loc de unde este bine să pleci, dacă ai cum și unde. În fine, Marie Chamat, Anne Tranchand și Thierry Cauwet completează „plecarea“ cu sculptură, obiect, asamblaj, fotografie.
Expoziția este mai degrabă diversă decît eterogenă. Multitudinea mediilor, dar și a ideilor, a concepției ori a stilurilor incită intelectual. Este o expoziție-traseu, labirintică. Varianta în care a fost aranjată nu este nici definitivă, nici irevocabilă. Christian Paraschiv ne-a spus că este posibil (dacă se va găsi calea) să fie itinerată în Franța, la Chartres, iar momentul de la Mogoșoaia să fie imortalizat într-un catalog. Recomandăm cititorului pasionat de arte vizuale să nu aștepte dorita publicare și să ia drumul Mogoșoaiei, unde poate vizita, în multiplele spații de expunere ale ansamblului, în orice zi a anului, cel puțin trei expoziții temporare reușite.
În încheiere, revenim la mai sus-citatul pește-briceag sau poate briceag-pește, obiect odinioară des întîlnit – astăzi, dacă nu imposibil, cel puțin greu de găsit. Am încercat, împreună cu Christian Paraschiv, să cumpăr unul, prin tîrguri, sau pe la magazine de așa-zise antichități, dar se pare că vremurile de glorie ale sale au apus. Așadar, peștele-briceag a (cam) plecat dintre noi.
sursa
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu