Regizorul Radu Afrim s-a întors de curând de la Munchen, unde a montat la Rezidenztheater spectacolul „Când ploaia se va sfârşi", pe un text de Andrew Bovell, primit cu maxim interes de publicul german.
Despre teatrul românesc versus teatrul nemţesc, despre pinacoteci, grădini de vară toamna şi despre berea bavareză am vorbit şi noi cu proaspătul repatriat.
Radule, vreau să-mi spui mai întâi cum ai ajuns să montezi la Munchen?
Radu Afrim: Păi, dacă la Brăila mi s-au închis uşile teatrului am luat drumu' Nemţiei. Glumesc....Adevărul e că noul intendent al teatrului şi-a propus să cheme în prima lui stagiune unii din regizorii pe care el îi consideră importanţi pentru teatrul european de acum. Aşa se face că m-am trezit pe o listă cu Kastorf, Pippo Delbono, Talheimer sau Ostermeier. I-am citat doar pe cei mai cunoscuţi la noi. După ce mi-a văzut „Trei surori" în Finlanda şi-a trimis spionii (dramaturgii, o funcţie care în teatrul românesc nu există) să vadă la Timişoara şi apoi la Ljubliana „Piata Roosevelt'", spectacol care ţie ţi-a plăcut foarte mult şi care are mare succes la publicul deschis la minte al Timişoarei. Regizorii români nu au agenţi, nu sunt cunoscuţi în Vest, iar spectacolele circulă defectuos. În plus, singura şansă de a ne confrunta cu regizorii străini a fost anulată prin renunţarea la secţiunea străină a FNT- ului. E cazul să ne refugiem temporar în Secuime, la festivalul de teatru „Reflex" care promite trupe străine valoroase. Rezidenztheater, unde am montat, e cum ar veni la noi Teatrul Naţional, doar că Martin Kusaj, noul director, a împrospătat radical trupa odată cu venirea lui. Altfel se pare că ar fi fost imposibilă înnoirea publicului. Nemţii, ca şi francezii, şi-au pierdut publicul foarte tânăr pe care şi România şi-l va pierde curând dacă oamenii de teatru nu se trezesc la realitate.
Ştiu că ai început lucrul în octombrie, în plin Oktoberfest, şi ai terminat înainte de Crăciun. Cum te-a inspirat oraşul cel mai iubitor de bere din lume pe tine care nu bei decât vinuri dulci?
R.A: Trebuia să mă duc gata inspirat din România. Nemţii nu stau să aştepte până-ti vine ţie inspiraţia. Cârnatul şi vinul fiert au venit odată cu târgurile de Advent, după o lună de lucru. Nu sunt băutor de bere, însă acolo era absolut necesar s-o fac. Există o fotografie dintr-un bar munchenez în care Buhagiar are o halbă mare în faţă, Helmut Sturmer una mijlocie (pentru că el conducea maşina) şi eu un păhărel amărât cu bere. Nu mă inspiră oraşele nemţeşti pe mine. Sincer. Singurele locuri pe gustul meu din oraş erau Pinacotecile în care îmi petreceam duminicile şi imensa grădină englezească cu o deschidere ciudată înspre metafizic în sezonul toamnei târzii. E bine că nu m-a atras oraşul prea tare căci aşa m-am putut concentra la muncă.
Ce piesă ai montat şi despre ce e vorba „în propoziţie"?
R.A: Un text foarte greu, o saga cu o cronologie alambicată pe care ei mi-au propus-o. Asta deoarece n-am propus eu nimic înainte. E greu să propui o piesă când nu cunoşti trupa. M-a şocat faptul că nemţii vor să vadă o piesă în care bărbaţii plâng mai mereu, în care cuvântul „culpă" se simte în fiecare pagină şi în care nimeni nu se prea amuză. Şi nu se întinde la bericioaice. Dar ce ştiam eu despre nemţi ? Mă punea pe gânduri faptul că o piesă tristă, cu un personaj care ucide şi care trebuie să fie simpatic în acelaşi timp, va ieşi la public în preajma Crăciunului. Până când tot unul dintre nemţi mi-a zis că nici nu se putea o perioadă mai potrivită. Nu am chef să povestesc piesa acum, dar le-a plăcut şi lor de la prima lectură. Şi se ştie că actorii au mari probleme cu textele contemporane. Întreabă o tânără actriţă sau o studentă la UNATC ce ar vrea să joace şi-ţi va spune : Nina Zarecinaia, Olga, Irina sau Unchiul Vanea în travesti.
Cum a fost lucrul cu echipa nemţească?
R.A: Doua luni intense. Super profesionişti. 9 actori din care 8 excelenţi. Trebuia să-i câştig. Cât de repede posibil. Nu conta cota mea din România. Era pe făcute. În rest, a fost ca aici: ne-am iubit, ne-am urât şi ne-am pupat la party-ul de după premieră. Crezi ca e o altă planetă ? E la fel. Sunt multe de zis.... La un pahar de vin rose.
Bănuiesc că teatrul lor chiar pare ca de pe altă planetă. Ce te-a şocat pe tine, regizor român din Beclean pe Someş, la modul de lucru al nemţilor? Trebuie să fi fost ceva...
R.A: Aaaa...tu chiar crezi că e o altă planetă! În primul rând se întâlneau şi ei pentru prima dată. Asta era cu două tăişuri. Veneau din şcoli puternice şi chiar din ţări de limbă germană diferite. Nu se vorbea despre accente diferite, subiect tabu la noi, cu toată obsesia noastra cu accentul ardelenesc sau coditţa moldovenească, „i" în loc de „e'" pentru care unii actori pierd castinguri. Avem şi noi la clişee de te doare capul. Dar sa revin. Nu m-a şocat nimic la nivelul performanţei, nu are rost să mai spun că sunt extrem de muncitori şi joacă pe stare de la prima repetiţie. Nu există marcaj de stare. De câte ori le ceream să facă tehnic uitau la a doua replică. O diferenţă esenţială e faptul că ştiu textul dinainte. La noi ar fi riscant s-o facă pentru ca eu schimb mereu suportul textual. Am învăţat o chestie la repetiţiile din Munchen: să dau feedback-uri pozitive actorilor. Ei, da. Am învăţat asta, că actorii le aşteaptă. Cred că şi aici le aşteptau săracii, dar eu le spuneam mereu doar ce a fost prost sau megaprost în repetiţie. La un moment dat o actriţă mi-a zis în lacrimi: „te rog, vreau să aud şi eu că am făcut ceva bine. " Şi eu i-am răspuns: „Ai fost genială dar, sorry, nu ştiam că trebuie să ţi-o spun''. Una peste alta am avut „întâlniri" cu unii dintre ei. Sunt la fel de copii ca şi actorii români. Identici. Şi am avut de la actriţe care veneau din trupa lui Ostermeier la actriţa care lucrase mult cu Bodo Viktor sau unul care filmase cu Fassbinder până la debutanţi. Cărora le-am vorbit despre salariul debutanţilor români. Asta le-am spus-o când m-am enervat. Şi Fieroiu, coregraful pe care l-am dus cu mine, îmi tot făcea semne să tac, că nu e bine să dau cifre în lei şi nici să traduc în euro.
Ţi-a venit vreodată să-ţi iei păpuşile şi să te intorci la teatrul nostru prost subvenţionat?
R.A: Rezidenztheater e masiv subvenţionat, e adevarat. Nu e cazul tuturor teatrelor din Germania. Bavaria e, se pare, un caz fericit. Să ştii însă că nu subvenţia/nesubvenţia e primul gând care-ţi vine la bibilică atunci când vrei să te întorci la ai tăi. Mie imi lipsea jocul cu vorbele piesei, deturnarea sensurilor şi faptul că aici lumea mă ia de nebun şi vine sau nu cu mine. Acolo le-a trebuit ceva timp să se prindă de asta. Regizorilor români tineri, cam lipsiţi de curaj , le-ar trebui câte o experienţă de lucru cu o trupă megaprofi din vest. Când s-ar întoarce şi-ar da seama că nimic din ce le trece prin cap nu e imposibil şi ca toate tentativele de îmblânzire venite de la directorii de teatre, actori, critici şi chiar spectatori sunt otrăvitoare. Din nefericire îţi trebuie ani ca să înţelegi asta. Pentru că şcoala de teatru e primul mare pericol şi prima păcăleală, aparent inofensivă. Aici şi aiurea.
Prin ce aventuri ai trecut până să vezi spectacolul scos la public?
R.A: Păi, în primul rând nu credeam că o să-mi iasă. Am asistat la câteva din premierele lor (Rezidenztheater are 25 premiere în stagiunea asta!), publicul era fie apatic, fie huiduia la final, fie aplauda cuminte. M-am speriat, mai ales că acolo eşti obligat ca regizor să ieşi pe scenă la aplauze. Horror. Aici mă filează câte un actor prin sală, eu mă ascund, el mă vede, vine, mă ia de mânecă, de pantaloni, de ce o fi, şi mă urcă cu forţa pe scenă. Acolo mi-am cumpărat camaşă draguţă în speranţa că nu o să mă huiduie ca pe ceilalţi.
Cum a fost premiera şi ce au zis cronicarii lor, care nu cred că citesc ziare românesti ca să ştie cine e Afrim?
R.A: Premiera a fost un triumf. Nu cred că am mai avut aşa aplauze şi urlete nici în România. Au durat vreo 15 minute. Am martori. Pe bune. Şi ştii că am şi aici un public fabulos. Uneori. Iar party-ul de după a fost „sauvage" rău de tot. Nu seamănă cu un prohod ca cele din teatrele din România în care vin oamenii de bine, te bat pe umăr şi-ţi zic :'' lasă, că se mai strânge în partea a doua'" sau „e bine da' mai creşte , se mai leagă el, ai să vezi"'. E detestabil să-i auzi pe toţi „cunoscătorii" ăia. Şi mai vin şi criticii care-ţi zic cum ar fi făcut ei spectacolul. Si tu trebuie să le zâmbeşti frumos, să ciocneşti un pahar cu ei şi apoi te duci la toaleta teatrului şi-ţi bagi degetul pe gât. La nemţi, DJ-ul (fratele unui actor din piesă) era Dumnezeul party-ului. Marile personalităţi ale teatrului german se îmbătau muci şi dansau tehno şi nemţii (da, nemtii) veneau şi-mi mulţumeau pentru „great evening-"ul pe care l-am oferit. Asta până când ţi se rupea filmul. Ziarele au fost de la elogioase până la seci. Dar ce mai contează când spectacolul se joacă de 2 ori pe săptămână cu un succes real la public ? Am primit chiar din acea seară invitaţii să lucrez la alte două teatre din Munchen, una chiar mă tentează. Dar acum am chef să lucrez pe aici.
Şi acum, venind din Nemţia cea perfectă, cum te vei reacomoda cu scena noastră si cu hachiţele sistemului „ticăloşit"?
R.A: Ha-ha-ha. Da, e bună asta. Păi, bine. Nu mi-am ieşit din mână. Ironia sorţii e că încept tot la nemţi, dar la nemţii noştri, din Timişoara. Avantajul e că dau indicaţiile si feedbackurile, (da, da, feedback-urile) în româneşte. Apoi plec la Iaşi, unde am lucrat bine anul trecut. Din , spectacolul nu a fost văzut la „centru". Ca niciunul dintre spectacolele lucrate în stagiunea asta. Tu le-ai văzut pe unele.
Pe unele? Pe toate vrei să zici.
R.A: Nu chiar pe toate. Trebuie să mergi şi să megeţi la Satu Mare, la unguri, să-mi vedeţi „Boldogtalanok"-ul făcut tot cu Vâlsanca. (Scenografa Iuliana Vâlsan n.r.)
Da, pe ăla l-am scăpat. Până la urmă, care e concluzia cu care ai ieşit de la lecţia de germană?
R.A: Mi-e greu să zic. Nu am devenit un cunoscător atât de fin al teatrului lor pe cât mă bănuieşti. Un lucru e esenţial: să nu facem ca ei, să nu încercăm să le fim pe plac atunci când mergem acolo, să nu copiem regia germană. Ei vor să fie surprinşi, şocaţi de-a dreptul. Ceeea ce n-aş zice de publocul român, totuşi. Apoi ei sunt în faza de postminimalism, pot digera bine un teatru de vorbe (cu decorul întotdeauna wow !), dar cad pe spate când le arăţi alt tip de teatru. Pe asta am mizat eu. După premieră ne-am făcut cadouri simbolice. Mai toţi actorii mi-au mulţumit că le-am arătat altfel de teatru decât ştiau ei. Vor experienţe. Un critic a scris după premieră că e, se pare, nevoie de această doză de sânge din Balcani în teatrul lor. Nu vreau să dau sfaturi, mi-e penibil s-o fac, însă asta e ce am observat. Sistemul în Germania e ca la noi, cu actori angajaţi în teatre, însă perioada pe care sunt angajaţi diferă mult şi există multe nuanţe. Nu stiu dacă e mereu de rău sau de bine. Pentru un regizor rămâne importantă întâlnirea. Două luni de lucru te pot elibera sau te pot malforma. Eu mi-am zis ( şi mi-o repet) că după experienţa asta nimic n-o să mi se mai pară dificil în munca mea din teatrele din România. Oricum bugetele nu au fost niciodată problema mea, iar actorii ştiu cam la ce regim de lucru să se aştepte de la mine. Însă voi adăuga la lucru ceva ce am învăţat la nemţi: în fiecare zi dupa repetiţii voi pune scaunele în cerc şi voi face o sesiune de feedbackuri pozitive !
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu