Follow by Email

marți, 20 martie 2012

INTERVIU. Ion Mureşan: “Poezia e cea mai tare dovadă a existenţei lui Dumnezeu”

Cu vreo patru ani în urmă, aplaudat la intrarea într-o sală arhiplină a Facultăţii de Litere din Cluj, Mircea Cărtărescu a spus cam aşa: “Vă mulţumesc, dar îl văd aici pe Ion Mureşan, cel mai bun poet român în viaţă, şi cred că lui i se cuvin mai mult aplauzele dumneavoastră”. Citatul nu e fidel, dar e cert că ar fi nevoie de mai multe asemenea voci pentru ca poetul trăitor la Cluj să devină cunoscut şi în afara mediilor literare.

Pentru că Ion Mureşan n-a căutat faima cu orice preţ şi n-a publicat doar ca să publice. Cea mai bună dovadă este că, luna trecută, la Târgul Gaudeamus, el şi-a lansat abia al treilea volum de poezie, intitulat “cartea Alcool”. În cei 17 ani (!) care au trecut de la precedentul volum, dar mai ales după 2000, când apropiaţii săi ştiau că tot şlefuieşte o nouă carte, el şi-a recitat în diverse ocazii câteva dintre poemele nepublicate, iar acestea au ajuns să circule precum creaţiile populare.

Am gândit interviul cu el (pe care-l puteţi citi integral aici) ca pe un fel de test extrem: se va citi un text foarte-foarte lung care e numai despre şi cu poezie? Îl veţi citi?

*

Un fragment din interviu:

(…)

M.M.: … Spuneai că, dacă ai putea decide, ai începe predarea poeziei în clasele mici, cu Nichita Stănescu. La noi, în epoca internetului şi a filmelor 3D, se începe tot cu “Puiul”, de Al. Brătescu-Voineşti. Cum ai vedea o schimbare de sistem şi o adaptare la prezent?

- Eu am propus la un colocviu al revistei “Familia” să facem chiar un soi de Cruciadă. Din când în când, să mergem în şcoli şi să predăm la clasele mici, I-IV, dar şi la clasa a IX-a, câte o poezie. Am mai spus-o, dar trebuie să mă repet: în momentul în care profesorul sau învăţătorul întreabă “Ce-a vrut să spună poetul în această poezie?”, lucrurile s-au terminat. Poetul e mort sau nu e la dispoziţia copilului; de unde să ştie el ce-a vrut să spună poetul?

Poezia este ceea ce-ţi spune ţie textul respectiv. Te întâlneşti cu ea sau nu. În măsura în care te-ai întâlnit cu poezia, aceea e poezia. Eu le-am spus şi studenţilor, pe unde-am mai fost, şi elevilor, să se roage să le pice poezii la examene. La poezie n-ai cum să dai răspuns greşit. Răspunsul corect e acela care este în tine.

M.M.: Cititorul ştie ce-a vrut să spună poetul…

- Corect. Cititorul ştie mai bine decât poetul ce-a vrut să spună poetul. Ştie mult mai bine. De multe ori, cititorul îţi dă nişte soluţii mult mai bune ale versurilor tale. El s-a întâlnit cu tine unde nici nu te-aştepţi şi, mai mult, găseşte alte şi alte înţelesuri versurilor tale. De-aia spun că poezia este cea mai liberă formă de literatură şi ar trebui să fie şi cea mai apropiată de om.

Poezia e, într-un fel, un glas al intimităţii tale, locul unde te întâlneşti, sau nu te întâlneşti, cu tine. Se poate întâmpla ca poezia să nu se întâlnească cu cititorul din cauza poetului. Nu înseamnă că tot ce se scrie se poate întâlni cu cititorul. Nu înseamnă că nu există poezie proastă…

M.M.: Faptul că nu mai citim poezie aproape deloc înseamnă că ne e mult mai frică să ne întâlnim cu noi?

- Nu faptul că nu citim, ci că nu suntem atenţi. Se dă poezie şi la radio, sunt emisiuni şi la televiziune…

M.M.:… dar citim mult mai puţin.

- Citim mult mai puţin, e adevărat, şi-atunci şansa de întâlnire a cititorului cu poezia şi cu sine este mult redusă.

*

M.M.: Am ales câteva fragmente din poemele tale şi vreau să-ţi propun, de aici încolo, o formă neconvenţională de interviu, în care acele fragmente să fie pe post de întrebări, iar tu să te desfăşori, să spui ce simţi, să improvizezi. Primul fragment sună aşa: “Cu adevărat nu mai era nimic de aşteptat./ Cu adevărat nu mai era nimic de făcut./ Şi, deodată, lucrurile mi-au devenit limpezi/ ca atunci când scrii o poezie după ce ai plâns vreme îndelungată,/ şi nu mai vrei să înţelegi nimic”.

- Ooo…. Ai ales versurile cel mai greu de spus. Starea este una de sfârşit de lume. Când vorbeam de iubirile din tinereţe, de copilărie, s-ar fi potrivit “Dumnezeu a făcut lumea o singură dată, şi a făcut-o destul de bine”. O singură dată a fost copilărie, şi-a fost foarte bine făcută. Aici este cealaltă parte, e sentimentul de sfârşit. Lumea e făcută, nu mai e nimic nou de aşteptat.

Omul stă lângă o cârciumă – eu şi văd cârciuma din Strâmbu, sub un copac, iarba e deja arsă de căldura verii, el n-are nimic de făcut, să spunem că e un profesor care e în vacanţă şi n-are nici o obligaţie, nu mai are ce aştepta… E o stare de oprire între două lumi.

M.M.: “Vai, săracii, vai, săracii alcoolici, cum nu le spune lor nimeni o vorbă bună!”. E unul dintre cele mai cunoscute versuri ale tale, dintr-un poem pe care l-ai recitat deseori în ultimii ani, înainte să apară în “cartea Alcool”…

- Da, a ajuns în folclor. În ciuda numelui, “cartea Alcool” e o carte creştină, e o carte adânc religioasă. Omul din carte, beţivul, toţi alcoolicii, de fapt, au o mică cârciumă a lor. Ei nu-i spun nevestei că o iubesc, nu le spun copiilor “te apreciez”, dar spun aceste lucruri la cârciumă. La cârciumă se laudă cu copiii, la cârciumă îşi înjură nevasta, dar spun şi vorbe bune despre ea, ceea ce acasă nu fac. Cârciuma devine un fel de refugiu, un mic altar păgân în care îşi mărturisesc intimitatea.

M.M.: Acolo te spovedeşti…

- Te spovedeşti în marea comunitate a necunoscuţilor. De acolo vine şi versul pe care l-ai citit…

M.M.: “Ca după o lungă noapte de beţie/ când în locul soarelui răsare pe cer o glandă vânătă,/ când în locul soarelui deasupra verzilor munţi se ridică pe cer un ficat/ şi o secreţie luminoasă face ca lucrurile să fie nu atât limpezi, cât…

- … supărător de exacte”. Asta e cumplita stare de mahmureală de a doua zi. Vezi, aici cred că lucrurile nu sunt suficient de bine aranjate: a doua zi ar trebui să fie direct a treia zi. (râde) Ca omul să se trezească direct treaz, fără acest interior al organelor sale care încep să se afişeze pe cer… Omul se mişcă pe stradă de parcă ar fi făcut din sticlă, e casant. Şi, exact cum spuneam la finalul poemului cu alcoolicii, începe să-i fie foarte ruşine.

Poemul ăsta, care se cheamă “Poemul pedagogic”, e o atenţionare – “Vezi c-o să-ţi fie foarte, foarte ruşine”. Şi poemul se termină şi mai dezastruos: te uiţi la nişte sigilii cenuşii ale morţii… Ţi-e o mare ruşine şi începi să-ţi vezi sfârşitul.

M.M.: Cred că următorul fragment l-am pus lângă precedentul datorită cuvântului “vânăt”: “Poetul e ca un iaz vânăt toamna – puterea lui e departe de el”.

- Asta e din primul meu volum, “Cartea de iarnă” (apărut în 1981 – n.M.M.), şi nu ţine neapărat de înţelesuri, cât de o imagine picturală, a părăsirii, a vineţiului de dimineaţă, când ceaţa nu e tocmai albicioasă, ci mai curând albăstrie. E o imagine a singurătăţii, a dezarmării, a inutilului. Puterea poetului e deasupra, e departe şi aproape de el.

Eu sunt un credincios, chiar un religios. Mă întreabă sau nu mă întreabă cineva, eu spun treaba asta întotdeauna. Eu cred că poezia e cea mai concludentă, cea mai tare dovadă a existenţei lui Dumnezeu. Dacă vrei, îţi şi explic de ce.

M.M.: Te rog.

- Da? (uimit şi încântat)… Asta-mi place! Explicaţia e puţin mai lungă, dar încerc s-o rezum cât pot. Am scris despre asta şi într-un eseu.

Noi legăm cuvintele de înţelesuri; încercăm să construim propoziţii cu sens. Eu trebuie să-ţi spun ţie acum – “Noi mergem acolo” sau “Ana are mere”, propoziţii foarte simple. Legăm cuvintele unul de altul şi le înţelegem legate unul de altul.

În poezie, toate cuvintele sunt legate de toate cuvintele. În poezie, nu bărbierim arici, prin “arici” înţelegând un cuvânt sau un concept. Lăsăm cuvântul cu toate semnificaţiile lui, legate de toate semnificaţiile celuilalt cuvânt. Toţi ţepii ariciului sunt legaţi de toţi ţepii ariciului următor, adică toate sensurile unui cuvânt, contextuale, sunt legate de toate contextele celuilalt cuvânt.

Nu suntem atât de orgolioşi ca să vorbim cum vorbeşte Dumnezeu, cu toate cuvintele lumii deodată şi cu toate limbile lumii deodată, cu toate ţipetele şi interjecţiile lumii deodată. Asta numai Dumnezeu poate s-o facă. Pentru că toate sunt în El. Proorocii, câţi au avut ocazia să se apropie de El, auzeau glasul Lui ca un tunet. Toate vocile lumii, dacă le auzi deodată, seamănă cu un tunet. Toată informaţia lumii deodată, transmisă coerent şi existând coerent în lume, pare un tunet.

Când s-au încurcat limbile, Hristos le vorbea tuturor şi toţi înţelegeau totul. Deşi erau de limbi diferite, de naţii diferite, veniţi din toate părţile, toţi înţelegeau. De ce? Pentru că se vorbea cu toate limbile lumii deodată.

Asta a fost puterea Mântuitorului, să vorbească cu toate limbile deodată. Poeţii încearcă, cu slabele lor puteri, să vorbească măcar în limba lor – şi, eventual, traduşi în alte limbi – legând cuvintele în cât mai multe sensuri deodată. De-aia nu trebuie să întrebi “Ce-a vrut să spună poetul în această poezie?”… Pentru că poetul a spus…

M.M.: … tot.

- Tot. Poetul a spus tot cât i-a fost dat lui să spună, după cât har are. Fac o paranteză: eu cred că dimensiunea etică e foarte importantă în orice artă. Poetul trebuie să fie un generos. Generozitatea este o caracteristică a limbajului poetic. Dacă tu vrei să spui ce ţi s-a întâmplat ţie astăzi şi vorbeşti doar despre tine, n-o să te înţeleagă decât foarte puţini, cei cărora exact în ziua respectivă li s-a întâmplat acel lucru. Alţii, nu.

Trebuie găsit un limbaj intersubiectiv, un limbaj pe care să-l înţeleagă toţi. Tu trebuie să cedezi din tine, să nu spui “mie” sau “aşa am păţit eu”, ci să vorbeşti oarecum despre “noi”. Să fie un “noi”, acolo, undeva. (…)

sursa

Niciun comentariu: