Follow by Email

luni, 30 aprilie 2012

Oana Pellea: Nu cred în competiţie pe plan artistic

A fost Maşa din „Trei surori”, în regia lui Alexandru Darie, Regina din „Richard al II-lea”, în regia lui Mihai Măniuţiu, Gertrude din „Hamlet” în regia lui Tompa Gabor, Ioana d’Arc, într-o montare de la Teatrul Naţional din Bucureşti. O privire subiectivă asupra unor montări din anii ’90… Acum, o puteţi vedea pe scena de la Sala „Toma Caragiu” a Teatrului Bulandra în „Oscar şi Tanti Roz” sau în „Vocea umană” la Teatrul Metropolis. Este una dintre cele mai iubite actriţe din teatrul românesc, o prezenţă cu totul specială pe scenă şi nu numai. Am stat de vorbă cu Oana Pellea într-o dimineaţă, la puţină vreme după Paşti, la ea acasă, într-un salon în faţa căruia înflorise un liliac mov. Teatrul, lumea, iubirea, măştile, rolurile, personajele, căutările sunt doar câteva dintre poveştile care s-au deschis în acea dimineaţă…

Pentru că astăzi e Izvorul Tămăduirii, suntem în Săptămâna Luminată, am să vă întreb de Învierile din copilăria dumneavoastră. Cum vi le amintiţi?
Mergeam cu toată familia la Înviere, am amintiri de când eram foarte mică. Era, ca în orice familie creştină, o sărbătoare cu multă lumină. Am avut o copilărie superbă. Am tot zis-o şi o repet. Şi cu fiecare an cu care întineresc îmi dau seama că baza aia pe care ţi-o dau părinţii e foarte importantă. Poate să fie un bagaj senzaţional sau o piedică extraordinară. Învierea era pe-atunci cu lumină, cu bucurie, cu frică… Acum, însă, nu pot scăpa de un sentiment pe care nu-l aveam când eram mică. Atunci era de la sine înţeles că Iisus va învia de fiecare dată. Acum, mă întreb de fiecare dată: „Dar dacă nu va mai învia? Dacă nu se mai aprinde lumina?” Şi asta la modul cel mai serios. Am cu adevărat această teamă, că de data asta n-o să mai asistăm la miracol sau că de data asta nu-l mai merităm… Iar în acest an a mai fost un moment foarte special, pentru că, înainte cu câteva secunde de a apărea lumina din biserică, am simţit aşa, un dor nemăsurat. Dor de Iisus! Ca şi cum nu L-am simţit de mult, ca şi cum L-am pierdut de mult, a fost ca o prăpastie de dor… Doar o fracţiune de secundă înainte de aveni lumina.

V-a tentat vreodată viaţa la mănăstire?
Eu sunt un om la locul meu… A-ţi asuma o astfel de Cale e o mare răspundere. Am o foarte mare, enormă admiraţie pentru Zoe Dumitrescu Buşulenga. Mi se pare un om care a ştiut foarte bine şi să trăiască viaţa şi ce să vrea de la ea şi să aleagă o încheiere absolut extraordinară. Poate că undeva, la finalul drumului meu…. Dar numai El ştie…

Vorbeaţi de teama că n-am mai merita miracolul Învierii. De ce să nu-l (mai) marităm? Ce s-a schimbat în lumea noastră şi ce vă doare din ce s-a schimbat?
Nu ştiu dacă s-a schimbat vreodată ceva… Cred că specia umană are sclipirile ei de geniu de umanitate şi sclipirile ei de geniu criminal. Cred că există prăpăstii şi Everesturi ca trăire şi ca înfăptuire. Şi cred că asta se întâmplă de la începutul lumii. Iar noi cunoaştem şi susul şi josul pe felii de realitate. La un moment dat în viaţa ta te întâlneşti cu o felie de realitate, iar la cinci minute ea se poate transforma. Se poate întâmpla să vedem ceea ce suntem de fapt… Ce mă deranjează pe mine este mârlănia, este agresivitatea din jur, dar înseamnă că probabil o şi merit într-un fel. Nu e bine nici sa te izolezi….Dacă îţi ridici ziduri de jur împrejur eşti ferit de rău, dar nu mai vine nici frumosul la tine. Aşa că asta e uşor periculos. Însă, în timp, aş spune că a intervenit un proces de înţelegere a acestei agresivităţi şi în felul ăsta sunt mai ferită. Ce nu-mi place acum sau ce mă doare e că specia umană, în loc să se întoarcă spre sine şi să pună accentul pe sine şi pe miracolul propriu, se împrăştie în nimic. În acumulări în plan material, în imediat…Aşa că are toate şansele să treacă liniştita pe lângă miracolul de sine şi să-l rateze. Da, cred că putem rata genial miracolul de sine.

Asta e perioada în care v-ar fi plăcut cel mai mult să trăiţi?
Dacă mă întrebai acum zece ani ţi-aş fi răspuns că nu.

De ce nu?
Pentru că mi-ar fi plăcut să trăiesc înainte de război, acolo m-aş fi regăsit foarte tare. Era o efervescenţă care anunţa ceva, poate chiar războiul, dar aveau o ardere cu totul specială. Mi-ar fi plăcut să cunosc oameni care au trăit în perioada aia.

Şi acum?
Acum poate că ţi-aş răspunde „Da, e timpul în care vreau să trăiesc”. Deşi îl tot citez pe Paler care spune că sunt timpuri interesante, poate puţin prea interesante pentru gustul meu… Totuşi, pentru că sunt într-un proces de autocunoaştere şi de autoiertare, o să-ţi spun că sunt mulţumită cu timpul de azi. Dacă aici m-am ivit, atunci înseamnă că din asta trebuie să-mi trag bucuria…

Să autoiertaţi ce?
Sunt multe… De exemplu, nu cred deloc în competiţie, mai ales pe plan artistic, şi atunci singurele lucruri pe care eu pot să le iert sunt limitele mele şi să mă lupt cu ele. Păcate cu ştiinţă nu-mi cunosc, nici greşeli voite asupra celorlalţi… Greşeli asupra mea am mai făcut, m-am şi pus la colţ nemeritat, ceea ce e o greşeală, n-am fost atentă un timp la ce se întâmpla cu adevărat cu mine, şi asta e tot o greşeală.

Aşadar, nu credeţi în competiţie pe plan artistic?
Deloc. Mi se pare cea mai mare prostie să trăieşti în competiţie în artă. Unicitatea este proprie unui artist. Noi două putem fi distribuite acum pe acelaşi rol. Întotdeauna tu îl vei face altfel decât mine şi eu altfel decât tine. Nu înseamnă că e greşit. Vor fi oameni care se vor recunoaşte în tine şi alţii care se vor recunoaşte în mine.

Şi totuşi asta nu înseamnă că atunci când mergeţi la teatru nu vedeţi diferenţa dintre valoare şi nonvaloare, nu?
Eu sunt un spectator mai degrabă intuitiv. Pe mine mă atingi sau nu mă atingi.

Şi asta nu e o formă subtilă de competiţie?
Nu e o competiţie, e o alegere. A mea ca spectator. Alegerea spectatorului nu e treaba artistului…

În teatrul de astăzi vă regăsiţi?
Da…

Nu vă deranjează nimic la peisajul teatral actual?
Totul e o chestiune de opţiune. Fiecare îşi parcurge drumul lui. Se poate ca din tot peisajul ăsta teatral, eu să fi trecut deja prin n bucăţi de realitate pe care alţii le experimentează acum şi am tras deja anumite concluzii în ceea ce mă priveşte. Am optat pentru o anumită felie şi am înţeles dacă îmi aduce sau nu valoare mie. Fiecare căutăm. Dar importantă este cinstea în această căutare. E important dacă scormonim cu adevărat în profunzimea unui act artistic sau este doar o demonstraţie că vrem să luăm premii şi să fim cei mai tari. Şi toate astea există din plin, ştiu. Dar eu chiar cred că totul e ca un doboş tort. Nu pot să vorbesc de blatul de jos, de nivelul inferior … pentru că îmi pierd timpul. Şi nu vreau să-i acord atenţie… Sunt unii oameni care pun în scenă ce se vinde mai bine. Şi atunci montează fără nici un fel de gând sau de credo artistic. E opţiunea lor, nu mă interesează fenomenul şi eu merg mai departe în căutările mele.

Atunci, dumneavoastră pentru cine faceţi teatru?
Au fost mai multe etape în viaţa mea. Dacă eşti cinstit, nu dai acelaşi răspuns la întrebarea asta la 20 de ani şi la 50 de ani. La început a fost pentru mine, am avut şi eu perioada mea, în care am vrut să demonstrez că nu sunt doar fata lui Amza Pellea. Foarte puţin, însă, doar în facultate şi, paradoxal, până să moară tata. După moartea lui s-au schimbat lucrurile fundamental şi în mine, şi în jur. La un moment dat am făcut teatru ca să-mi demonstrez eu ceva. Acum, de vreo zece ani, după acea pauză de doi ani în care eu am stat lângă mama, revenirea a fost cu totul altceva. Altă abordare. După moartea mamei un timp a fost bucuria de a fi pe scenă. Acum e o bucurie extraordinară de căutare a drumului. Personal şi în teatru. Procesul de a înţelege… De fapt, e o prostie să încerci să înţelegi procesul de creaţie. Eu nu pot să explic cum până la ora 7 sunt cineva şi după ora 7 sunt altcineva. Pur şi simplu nu pot. Dar mi se pare din ce în ce mai frumos. Poate la 20 de ani nu-i vedeam adevărata frumuseţe. Acum însă mi se pare fabulos procesul ăsta de a dezghioca un univers uman şi a-l recompune. Pentru mine e ca şi cum m-am născut din nou în alt univers, ca şi cum am fost paraşutată pe altă planetă, care are alte reguli de existenţă.

Care e cea mai frumoasă descoperire pe care aţi făcut-o despre dumneavoastră în acest fel?
Cel mai frumos a fost când m-am gândit să refac Institutul. M-am dus la Sanda Manu şi i-am zis că vreau din nou. Şi întâi am descoperit că îmi plăcea foarte tare că ştiam să rezolv toate situaţiile. În acelaşi timp, în clipa în care am conştientizat că eu cam ştiu să le rezolv pe toate m-am supărat foarte tare pe mine. Pentru că era o formă de suficienţă şi nu ştiu cum a fost posibil să apară. Ştii cum? Aşa cum e caria în dinte… Un punct. Şi bine că m-am dus din nou la Institut exact în clipa în care a apărut caria. Cred că ăsta e momentul de care sunt mândră. Mândră pentru că am fost atentă în clipa aia la mine. Când ai senzaţia că le ştii pe toate e semnul clar că trebuie să o iei de la zero.

E un drum nou?
Nu ştiu dacă e un drum nou. A fost o fericire să lucrez cu Sanda, au fost tensiuni mari pe care le recunoaştem amândouă, dar a fost ca un nou botez. E vorba despre acelaşi lucru, dar fundamental altfel.

Rolurile, cuvintele, întâlnirile cu personajele sunt măşti?
Niciodată. Eu ţin nişte cursuri pentru oameni de afaceri şi foarte mulţi vin şi cer masca. Şi tuturor le răspund: Masca a fost inventată să ascundă ceva. Orice om inteligent va dori să ştie ce e dincolo de mască, nu? Deci îmi inciţi curiozitatea, ca şi cum îmi fluturi un steag roşu, ca la tauri. Dacă vii cu mască, eu o să vreau să ştiu ce ascunzi. La mine masca n-a funcţionat niciodată.

Nici măcar pe post de steag roşu?
Nu. Nu cred în mască, nu-mi place masca.

V-a inhibat vreodată un personaj?
Eu am o calitate pe care o consider mare: am încredere în personaj. Nu vreau să conduc eu tot timpul, îl las și pe el. Câteodată încep „Vocea umană” și nu știu cum se încheie. Asta-i frumusețea: uneori conduce personajul. Dacă te lași să ți se întâmple lucruri, și în viață și pe scenă, poate fi mult mai bine decât dacă vrei tu să fii bossul tău. Așa se pot întâmpla lucruri care te surprind și pe tine.

Dar să fugiţi de propria persoană într-un rol vi s-a întâmplat?
Numai un loser poate să fugă de el. N-ai cum să fugi de tine sau ai pierdut cursa chiar de la început. Marea întâlnire și marele cadou pe care poți să ți-l faci e chiar să te iei de mână pe tine… În loc să fugi, poți să faci altceva cu timpul propriu, poți să te cauți. Asta faci cu fiecare personaj. Fiecare personaj cu care am avut plăcerea să mă întâlnesc mi-a spus ceva real despre mine.

Îmi amintesc o imagine: Oana Pellea singură, retrasă, ascunsă undeva în Cimitirul Bellu, în ziua în care are loc înmormântarea lui Adrian Pintea. Suntem mai săraci și mai bogaţi în același timp când dispar oameni dragi din viaţa noastră?
Mai bogați nu putem fi, poate doar în sensul că ei rămân în noi.Când iubești pe cineva, iubirea rămâne toată viață, chiar dacă te desparți de omul respectiv sau chiar dacă el moare. E în ADN-ul tău.

Dar cum se schimbă viaţa?
Viața e viață, moartea-i moarte și stratul de argint, ca la oglindă, desparte cele două lumi. Și mergi mai departe cu dorurile și iubirile tale, cu amintirile tare, care uneori trebuie lăsate deoparte și alteori hrănite cu lacrimi, cu dor, cu frumos…

A fost greu să staţi departe de teatru în acei doi ani?
Teatrul dispăruse din realitatea mea. Atunci nu era vorba despre el. M-am rupt total. Accentul cădea numai pe mama, pe viața ei și pe viața mea cu ea. N-a implicat niciun sacrificiu și nici vorbe mari. Nu mi-a fost frică absolut deloc de ruptura de teatru. Lumea spune că trebuie să fii acolo, pentru că, dacă nu, ești uitat. Nu despre asta e vorba în teatru, dacă te uită sau nu lumea…

Dar despre ce e vorba în teatru?
Despre secunda în care ești pe scenă. Ea trebuie să fie vie până la capăt și tu să nu minți în ea. E o secundă care trebuie să aibă claritatea unui bisturiu care taie perfect. Judecățile celorlalți față de această trăire sau de acest moment sunt altă poveste. Ele nu fac parte din programul meu de creator. Sunt judecățile stadionului față de un om care aleargă sau față de un fenomen.

Și stadionul nu contează?
Depinde cine formează stadionul… Eu vorbesc despre cârcotaşi, despre comentatorii de pe margine, nu de public in sine. Publicul contează. Fără public nu existăm. În schimb, dacă vorbim despre comentatori atunci… Dacă zic „nu”, toată lumea artistică din România va răspunde: „Ce să-ți spun!” Dacă zic „da” înseamnă să mă mint pe mine însămi, fiindcă pentru mine nu contează. Ma întristează doar atunci  când un act artistic este analizat superficial, la prima mână, fără niciun fel de aplecare reală pentru studiu sau nevoie de cunoaștere. Așa că simt nevoia să spun „Eu am muncit trei luni pentru asta. Data viitoare poate alocați analizei 10 minute, în loc de 5…” În rest, fiecare cu părerea lui. Nu poți să placi tuturor.

Revenind la pauza dvs. de doi ani, spuneţi că după ea s-a schimbat ceva important în felul dvs. de a face teatru. Ce anume?
Am alt fel de voluptate de a fi pe scenă. Înainte conta mai mult părerea stadionului. Acum am o bucurie enormă şi pe scenă, și în viață.

Ce înseamnă sinceritate și adevăr pe scenă?
Exisă o actriță tânără, Cristina Cassian, care mie îmi place. Cred în steaua ei. Vorbeam cu ea ieri despre un rol și-mi spunea că el o duce într-o parte și trupul în alta, drept pentru care în ea se dă o luptă. „Nu pot să mint”, îmi zicea. Această lacrimă, când zici „Nu pot să mint pe scenă”, e importantă. În procesul de creație, la nivelul la care am ajuns eu, este vorba despre această sinceritate cu sine, cu viața, cu clipa ta, cu timpul tău, cu corpul tău, cu textul tău.

Într-o vreme în care lumea e ahtiată după intimitatea expusă vulgar, aţi ales să jucaţi în „Vocea umană”, în care este vorba o formă foarte fină de intimitate. V-aţi gândit că „stadionul” de care am vorbit o va auzi cu adevărat?
Textul a venit la propunerea Sandei Manu, după alte câteva propuneri, la care am renunțat. Și era cât pe ce să renunțăm și la Cocteau. Vocea umană este singurul text din viața mea de actriță pe care l-am aruncat la gunoi. Am lucrat cu Sanda Manu, a venit vara peste noi, am avut un fel de vizionare, a urmat vacanța şi trebuia să hotărâm dacă mergem mai departe. Vara am vorbit doar la telefon. După premieră, am recunoscut una în fața celeilalte: eu că am aruncat textul la gunoi și doamna Manu că stătea cu el pe masă și că o teroriza. Și pe mine mă teroriza. Simpla lui existență pe birou îmi strica ziua. Mi-am luat „la revedere” de la el în vară, dar în toamnă s-a așezat cumva în mine. Ne-am întâlnit iar și lucrurile s-au legat altfel, aerul s-a așezat altfel, lucrurile au vrut să se întâmple. O altă chestiune: amândouă ne-am întrebat dacă acest text mai rezistă azi. Dacă nu cumva e datat. Dacă nu cumva e patetic? Azi femeile vor să fie independente, iar textul lui Cocteau, de la care am învățat enorm, a stârnit multe reacții. Știind toate aceste pericole – datarea, pateticul, imaginea femeii – ne-am întrebat dacă să renunțăm la el de frică sau dacă să ne luptăm cu toate astea. Și ni l-am asumat. Eu chiar cred că în iubire nu există frică de ridicol. De asta sunt așa pe scenă. Și cadoul cel mai mare pe care-l poți face sufletului pe care-l iubești este libertatea. Eu cunosc iubirea ideală (mama așa l-a iubit pe tata). Într-o iubire, e mai important să-ți fie ŢIE bine, căci TUești obiectul iubirii mele. Automat, până la urmă o să-mi fie și mie bine, chiar dacă suntem despărțiți. Ultimul „te iubesc”, cel din final, este luminos. Ea chiar rămâne cu dragostea ei până la capăt, până moare. Am râs când am citit cronica unui puști pe un blog, care spune că Oana Pellea e un om mult prea bun și generos ca să joace rolul ăsta! Sanda a zis că, dacă după spectacol femeile vor spune „Da, e o femeie singură, dar una care știe să iubească” înseamnă că ne-a ieșit pariul. Și au fost femei care au spus asta. Dar au fost altele care s-au întrebat de ce în secolul XXI, când ne-am câștigat și noi puțină independență, această mare actriță vine cu acest text. Cum se poate ca o femeie să fie cârpa de șters pe jos a unui bărbat? Nu este vorba despre nicio cârpă! Acolo este vorba despre o iubire, nu despre vinovați și a învinovăți. Nu toți iubim la fel… Şi ca să răspund până la capăt la întrebare… cu cât epoca va fi mai vulgar, cu atât voi sustine mai apasat rafinamentul, subtilitatea…

Dar dvs. cum iubiţi?
Nu chiar ca ea, mai am de urcat pe scară… Eu iubesc ca mine…

Pornind de la ce aţi constatat despre acest text, v-aș întreba de ce fel de povești are omul nevoie acum?
De cele de care a avut nevoie întotdeauna. Omul are mereu nevoie de happy-end, are nevoie să i se spună că o să fie bine, că are dreptate că creadă în bine. Întotdeauna ai nevoie de speranță, de o crăpătură prin care intră lumina.

Și cum rămâne cu tragediile?
Cu ele e altceva. De-aia n-am jucat niciodată tragedii.

Dar „Hamlet”, „Richard al II-lea”?
Nici una, nici alta nu sunt cu cortina trasă la sfârșit. La „Hamlet”, povestea se duce mai departe.

Ştiu că voiaţi să vă faceţi astronom, dacă n-aţi fi ales actoria. Dacă v-aţi muta pe o stea, aţi înfiinţa un teatru acolo?
Teatrul înseamnă cel puțin doi oameni. Da, așa face un teatru, ca să mai fie cineva acolo. Altfel, eu chiar cred că se poate trăi fără teatru. Nu fac parte din categoria oamenilor care spun că ar muri, dacă n-ar mai putea să joace.

Atunci cum se face că v-aţi apucat de teatru?
Dintr-o întâmplare. Întâmplarea din liceu, care a declanșat un resort de plăcere, pe care am tot avut nevoie să-l hrănesc. Dar n-ar fi o dramă să nu mai joc teatru. De fapt, eu am nevoie să dăruiesc. Jur că ce mă ține în viață și pe scenă este această dorință fabuloasă de a dărui și de a fi împreună în ceva viu, de a împărtăși. Și aș găsi o altă modalitate de a împărtăși…

Spuneţi că puteţi trăi fără teatru. Dar ce este teatrul pentru dvs.?
O formă de împărtășanie, de a fi împreună.

Dacă tatăl dvs. v-ar vedea acum în „Vocea umană”, ce credeţi că v-ar spune?
Sunt absolut convinsă că mi-ar spune ce mi-a spus după primul spectacol în care m-a văzut, „Turnul de fildeș”, un spectacol al lui Ion Cojar de la Teatrul de Comedie. Adică nimic… Eram studentă în anul I și aveam un rolișor, o scenă la început și una la final. Tata era în repetiţii la „Procesul”, care avea să fie şi ultimul lui rol. Harag, cu care lucra, s-a dus la el și l-a invitat la spectacolul nostru. A venit, m-a văzut şi a plecat. Spre deosebire de Harag, care mi-a spus cuvinte foarte frumoase după reprezentație, el nu mi-a zis nimic. Am mers la petrecere, apoi ne-am dus acasă. Foarte solemn, tata a anunțat-o pe mama că o să doarmă în altă parte în seara aia. M-a întrebat dacă-l primesc la mine, am stat, am vorbit, am crezut că o să-mi spună secretul sau că o să avem discuția vieții. Dar el stătea și se uita la mine… Doar tăcerea era spectaculoasă. Am așteptat o vreme, stând în pat amândoi, într-o tăcere pe care puteai s-o tai cu cuțitul. „Tu ce simți acum, după spectacol?” m-a întrebat pe la două noaptea. „Nu simți așa, un gol?”„Ba da”, am răspuns. „Eee, Asta e!”, a zis el.
E un Gol pe care-l simți… Pe acolo trece orice actor. Atunci știe că s ar putea ca drumul să fie bun…

sursa: http://yorick.ro/oana-pellea-nu-cred-in-competitie-pe-plan-artistic/



 

Niciun comentariu: