Follow by Email

joi, 2 august 2012

Luciana Moroianu isi "deverseaza supraplinul sufletesc" prin poezie pe Arttaste


Luciana Moroianu este un copil frumos si "nebun". Am decoperit-o acum cateva zile, la sfarsit de iulie, cand ascuns de canicula si satul de politica butonam internetul.
Este o tanara poeta din Braila care m-a impresionat si m-am decis sa o prezint si pe Arttaste. Are doar 18 ani, dar dovedeste ca maturitatea artistica nu are nimc de  a face cu cea fizica.

  "Luptand involburata cu propriile-mi identitati, la 16 ani am tesut din greseala versuri ca sa impresionez. Evident, de aici au pornit infinite nasteri ale imaginatiei mele. Poezia mea e locul meu de deversare, supraplinul meu sufletesc, prins intr-o metamorfoza continua.  Am creat universul acesta turbulent (in care acum se pare ca ati intrat) unde s-ar putea sa gasiti cele mai comune sentimente transmise prin filtrul meu: dezgust, tristete sau dorinte printre randuri, vise adolescentine patate ori fericire si iubire nebuna." 
Luciana Moroianu


Concursuri si premii:
Premiul al III-lea - Concursul internaţional de creaţie literară “ARS NOVA”, Editia a IX-a, 2011
Premiul I -  Festivalul National de creatie si interpretare "Ana Blandiana" Editia I, 2012
+ publicatie in volumul de antologie al concursului,  "La umbra poemelor in floare"
Premiul al III-lea – Concursul “Lasa Dunarea sa te inspire”, Editia a III-a, 2012
Publicatie in antologia concursului „Romeo si Julieta la Mizil”, Editia a V-a, 2012

Amber Equinox

Aşa a început totul...
...Îmbrăţişarea lui şubredă
Storcea galaxia ochilor mei de orice sclipire,
Mi-a spânzurat sufletul cu al lui...

Îmi cutreiera visele şi gândurile,
Prin nopţile albe de septembrie,
Şi ochii-i umbriţi de-un verde cenuşiu
Se scurg încet în picături de ceară de aceeaşi culoare cunoscută.

I-am simţit spiritul ca o parte uitată din mine,
Ce mi-a fost smulsă... extirpată...
Precum pierderea celei mai importante piese dintr-un puzzle...
Un dor nepamântean mi-a căzut la picioare în prima zi de toamnă...

Tânjesc după prezenţa lui, asemeni unui orb însetat de culoare,
Inima mea încă îi caută privirea,
Cu care mi-a măsurat neştiutor singurătăţile,
Şi a lăsat viermii catifelaţi să-mi roadă nestingheriţi clipele...

Înteleg că provenim din ceruri diferite,
Dar cu fiecare zi încă departe,
Fără mângâierea lui pustie ca un fir de gând...
Simt că trebuie să respir cu mii de nări,
Şi să opresc incubaţia germenilor mutanţi ai speranţei.

Deşi în ochii mei ştiam că stelele-mi pocneau de iubire,
Şi privirea lui anevoioasă, atârnată de un colţ al galaxiei mele,
Mă împinge să-l caut prin viitorul ce se naşte fără clipe,
Chiar în palmele mele uscate,
Prin pântecele putrede ale lui Septembrie.



Egoiste

Vise conturate cu henna dispar şterse de ultimul val din mare…

Prin ochii mici ai unui pui de stea,
Fantomele încă ard, înca vomita ţipete la infinit,
Şi cobre împroşcă cu gin înspre paginile mele putrede…
Sub ochi sticloşi eu nu clipesc, doar murmur lacrimi goale.

Iluzie pală născătoare de monştri,
Târăşte ombilical universul după ea,
Venele sterpe încă leagă strâns măştile în corset,
Buzele chiuretate înca îi rumegă uscat sărutul.

În adevăruri nude de pământ,
Gelozia despică cerul cu limba-i zgrunţuroasă,
Măsoară în uncii ,
Focul slab ce năpădeşte prin zăbrelele urmei de suflet.

Sânge bălos acoperind fin amintirea,
Bufoni colerici stârnesc vulcani cu degetul mic,
Apasă pe ciuma de libelule,
Cu coşuri toracice goale.

Fluturi-inimi trec neştiutori prin storcător,
Lasă în urmă cenuşa goală cu sclipici...
Mai am doar aer retezat din miile de nări
Încă decad abrupt sub suprafaţă.

Sub lavă autoritară nu mă mişc decât înapoi,
Sub coasta stângă adăpostesc muza beată,
Pierd iar vara cu ea la tropice,
Din când în când mici infernuri pudrează aura ei.

Ceţuri nesigure pocnesc cu miros de plete,
Atlantida mi-e casă de mult prea mult timp…

731 de zile de când mi-am dispersat inima peste nori,
De când fulgi mari de morfina crudă sunt micul meu dejun,
Şi tot ce mai am e-o pulbere de amintire.

În cicatrici găsesc egoism tumefiat,
Ultimul strop de încredere topită,
S-a scurs de mult în coşul universului mincinos.

Caut pierdută ochii verzi din ziua echinocţiului de chihlimbar,
Mi-e dor, dar îl înghit…
Inima se uită înapoi, strigându-l.

Dar nu apare nimeni decât un gol…

Panglici meditative străpung golul înecăcios,
Acoperă cu strat balsamic de nimic,
Tartinează abisul bine cunoscut…
Dar nu mai am felii…



SOUL’S STORM

Sentimentul spânzurat de cerul minţii mele
Mă dezleagă de lanţuri
Mă dezleagă de blesteme.

Mă hrănesc cu speranţe de la sânul unui Dumnezeu apatic mie
Şi mă încarc cu voci păgâne
Ce-mi insufla răzbunare pe sub gene.

Sufletul mi-e decojit în mii şi mii de frunze
Pe care le îmbrac cu dor şi cu durere
Ca pe propria-mi piele murdărită de păcat.

Traiesc în monarhia unei minţi hidoase
Ce îmi dă un imbold roz de a ucide
Ultima urmă fină de visare.
                                                                                       
În timp ce zâmbetul îmi ascunde otrava de sub piele
Caut să scot ace din păpuşile vechi
Caut să mă scufund în vopseaua amară stropită pe pereţi.

Muzele mele oarbe se sting în vapori putrezi de noapte,
Împletindu-se pe braţele mele zgâriate
De spini murali de trandafiri.

Agăţându-mă de fiecare cuvânt,
Agit spirite de mult uitate.
Afrodite crucificate în crusta iadului numit pământ,
Mă toarnă-n forma lor perfectă  
Si tot ce mai rămâne e doar fum gros de portocale.


 mai multe poezii puteti citi pe blogul Lucianei https://callmelulu.wordpress.com/

Niciun comentariu: