Fotografie-document: Horia Bernea, Teodor Rusu si Teodor Moraru in primii ani ai Poienii Marului (1970)
Prima revelatie
Pana in anul II al Scolii de Arhitectura (aveam vreo 22 de ani), nu am pus mana pe vreun creion de desen si nu s-a intamplat - decat poate doar accidental, la scoala, cu niste acuarele - absolut nimic gandit sau programat in acest sens. La Scoala de Arhitectura faceam desen tehnic, faceam si putin desen artistic, cert este ca m-am trezit la un club muncitoresc unde se tinea un cerc de arta plastica. M-am inscris impreuna cu alti cativa colegi. La un moment dat insa, instructorul mi-a spus: "De azi inainte faci pictura!".
Un numar de ani, am lucrat pe santier, in proiectare, si nu vreau sa ma laud, dar am si cateva mici obiective indeplinite. Intre timp insa, in fiecare vara, mergeam la lucru in diverse tabere de creatie. Mi-am zis atunci asa: "Imi dau cativa ani ca sa vad daca sunt, intr-adevar, capabil sa fac ceva, sa-mi descopar un eventual talent", fiindca, din primele momente, nu poti sa-ti dai seama daca esti in stare sau nu sa urmezi un asemenea drum in arta. Datele pentru pictura, pentru arte plastice in general, se acumuleaza mai greu. Nu e ca in muzica, unde genialitatea se poate descoperi si la sase, sapte ani. In plastica, poate pe la 40 de ani sa strangi oarece rezultate. De aceea, mi-am propus sa astept si sa muncesc. La scurt timp, am trait o prima forma de revelatie. Este poate prea pretentios spus "revelatie", motiv pentru care ma gandesc ca mai bine ar fi sa spun "o prima forma de lamurire cu mine", care m-a convins ca trebuie sa merg mai departe. S-a intamplat la Poiana Marului - cel mai mare sat din tara, ca intindere -, unde lucram peisaj, impreuna cu un grup de alti artisti. Locuiam sus, pe deal, in casa unui taran, de unde mai coboram din cand in cand sa facem unele aprovizionari. E drept, eu am stat acolo o perioada foarte scurta fata de altii, care si-au petrecut in zona multa vreme: Horia Bernea, Teodor Rusu, Ion Dumitriu. Tot in planul peisajului, pentru mine a urmat o perioada de lucru la Macin, imediat dupa 1970. Intr-una dintre zile, am luat o coala de hartie, un carbune si am facut o schita; era, cred, un copac. Dar ar fi putut fi si un schelet... sau orice altceva. Am inteles brusc un adevar enorm si anume ca forma se afla in noi! Adica eu nu vad in exterior decat ceea ce am gandit. Daca nu gandesc, nu vad in afara. Trebuie intai sa ne gandim interiorul ca sa putem vedea exteriorul. Am luat-o la fuga pana sus in deal - o distanta destul de mare - si am lucrat pana seara. Au urmat ani de tatonare si de munca. Asa a inceput totul...
Respiratia in arta
Copilaria mea a fost foarte stranie. Parintii traind, de la 15-16 ani mi-am castigat painea in totalitate si toate scolile le-am facut pe banii mei. Sa citesc am inceput tarziu. Am lucrat pe santier ca ajutor de strungar, apoi am fost magazioner, dar si bibliotecar in sat... Fac parte dintr-o familie care a trait refugiul. Ai mei au venit din Basarabia in Romania in 1944 si s-au stabilit la Fundata, in judetul Brasov, infruntand greutati nenumarate. Era perioada de dupa razboi si generatia mea era plina de tot felul de boli.
Dar nu am fost si nu sunt de principiu sa aducem aceste date biografice in fata, la vedere. Nu amaraciunea, nu necazul il determina pe om sa fie profund si adanc. Acestea sunt exagerari si nu voi fi niciodata de acord cu ele. Aud de multe ori spunandu-se ca cine are conditii bune de viata se moleseste. Nu-i adevarat! Se moleseste cine nu are nimic de spus; cine are ceva de spus va spune indiferent de standardul sau de viata.
Atunci cand am hotarat sa merg pe acest drum, chiar am facut-o. Probabil, este castigul acelei vieti zbuciumate, care mi-a dat un plus de gravitate si de seriozitate, determinandu-ma sa inteleg, inca de la inceputuri, ca "drumul in arta" nu ti-l creezi cu o respiratie scurta. E nevoie de o inmagazinare pe multe planuri si paliere si de o respiratie indelungata. Ata se rupe doar daca esti intrerupt de boala, de Dumnezeu sau mai stiu eu de ce, dar in nici un caz de catre tine. Nu am increde in cei care zvacnesc, in cei care fac o data lucruri extraordinare, dar nu rezista. In cazul artei, trebuie sa ai puterea sa-ti duci drumul o viata intreaga.
Inceputurile
In arta trebuie sa ocupi un spatiu, trebuie sa convingi. Nimeni nu ne cere sa facem ceea facem. Nu vine X sau Y sa-ti spuna: "Am nevoie de pictura ta". Nu! Acel lucru pe care il faci trebuie sa-l si impui, creandu-ti un spatiu de forme noi, de structuri noi s.a.m.d. Abia atunci se poate vorbi intr-adevar de tine ca artist. Adica atunci cand apare o lucrare noua intr-o expozitie, aceasta sa se citeasca si fara semnatura.
Personal, fac parte dintr-o generatie despre care observ cu tristete ca astazi nu se mai discuta. Aceasta generatie insa a rupt niste bariere ale picturii si artei in general, pentru ca ceea ce era inainte de noi nu putea sa reprezinte pentru aceasta generatie suma unor modele autentice. Nu neaparat violenti, eram totusi dornici de nou. Carti nu existau, iar iesirile peste granita erau foarte rare si se obtineau cu mare dificultate. Ne vedeam insa foarte des. Se constituise un nucleu. Mai precis, destul de repede, dupa cateva demersuri in planul picturii, am intrat intr-un grup din care faceau parte Horia Bernea, Paul Neagu, Serban Epure si sotia sa Letitia Bucur, Florin Ciubotaru, Rodica Gheorghiu (sotia artistului - n.r.). Ceva mai tarziu, dar in aceeasi perioada de care vorbesc, purtam interesante discutii si cu Marin Gherasim, Barbu Nitescu, Mircea Milcovici, Ion Filotti - care mai tarziu a renuntat, s-a indreptat spre matematica, iar acum, intalnindu-ma intamplator cu el, aflu ca vrea sa faca din nou arta... Era un cerc de tineri foarte cultivati, foarte doritori de a propune ceva nou. Unii dintre ei erau niste repere pentru mine, fiindca, venind dintr-un spatiu santierist, eu a trebuit sa stau foarte multe ore din 24 in biblioteci, cu cartile in fata, pentru a-mi acoperi golurile, lucru pe care l-am facut cu tenacitate. De aceea, gruparea asta a insemnat foarte mult pentru mine. E drept ca unii veneau, altii plecau, dar un nucleu ramanea intotdeauna. Iar intalnirile, repet, erau foarte dese, discutiile foarte aprinse. Nu informatia pe care ne-o impartaseam reciproc, ci acele intalniri au contat foarte mult. Or, asta se poate vedea astazi. Majoritatea celor de acolo au dat niste repere in arta romaneasca. In ciuda greutatilor acelei perioade care iti impunea un anumit fel de a lucra, toti au realizat ceea ce au visat. Nici unul dintre noi nu a facut compromisuri. La ce nivel valoric a ajuns insa fiecare asta e cu totul altceva. A contat foarte mult emulatia aceea de moment. Generatiile care au venit dupa noi cred ca totul a venit asa, simplu. Nimic mai neadevarat. Nici un artist adevarat nu se uita afara, peste granita, decat dupa ce a fost influentat de ceea ce se petrece in jurul lui, in spatiul lui. In felul acesta, el va ajunge in exterior cu ceva din structura locului in care functioneaza si exista ca traire.
In ce ma priveste insa, daca ceilalti colegi ai mei tot au mai putut sa plece peste hotare, eu nu am putut-o face, dupa facultate, vreme de doisprezece ani, pentru motivul ca sotia mea ceruse azil politic. Un om de arta poate sa fie foarte privat si foarte lovit de lipsa comunicarii directe cu galeriile si centrele de arta majora din Europa. Vreme de 12 ani, am nadajduit, am lucrat, dupa cum am avut parte si de rataciri, in plan artistic, desigur... Pentru ca nu ma expuneau la Salon, am inceput sa realizez o perioada buna peisaje de mari dimensiuni... Consider aceasta perioada o ratacire.
Autor: Teodor Moraru
http://www.zf.ro/ziarul-de-duminica/teodor-moraru-i-forma-se-afla-in-noi-3101467/
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu