De la OSCAR la UNITER

De la OSCAR la UNITER
de Cristina Modreanu

Oscarurile sunt un univers paralel cu acela al creativității reale, s-a scris în urmă cu câteva zile în New York Times, într-un articol destul de critic. În timp, spunea autorul articolului, ele s-au cantonat într-o zonă a lipsei de risc, preferând să confirme doar ceea ce box-office-ul consacră în primă instanță. Adică filmele care ”nu pun probleme”, care nu pretind audienței eforturi prea mari de concentrare, în general care se „mestecă” ușor și, fiind bine făcute, conform unei rețete permanent rafinate, asigură o seară plăcută plătitorului de bilete – și de multe ori doar atât. Foarte rar, în mod cu totul surprinzător, apar printre nominalizați și autori sau produse artistice cu adevărat creative, care semnalează noi direcții – dar de obicei acestea nu sunt decât excepțiile care confirmă regula. Sau, mai rău, uneori îi transformă pe creatorii „luați în brațe” de către Academia de Film în „victime” ale sistemului – niște ”victime” care vor accede la favorurile Hollywood-ului, dar vor fi nevoite să urmeze regulile clare ale acestuia, lăsând pe locul doi propria voce. Exemplul adus în discuție de comentatorul din New York Times este acela al fraților Coehn, care au debutat la Oscaruri cu un film independent, devenind azi unii dintre pilonii sistemului comercial. Ca să facem trecerea înspre ”lumea noastră”, s-ar putea spune că avem și noi un fel de... frații Coehn, în persoana regizorului Radu Afrim.

În foarte multe feluri, premiile UNITER, care au avut de la bun început un model în Premiile Oscar, au ajuns după 20 de ani de când se acordă, să funcționeze în mod similar cu acestea, ceea ce era cumva de așteptat. Evident, trebuie să păstrăm proporțiile – fiindcă nu poate fi vorba la noi despre o industrie, în sensul celei la care se referă Premiile Oscar (sau premiile Tony, ce au în vedere producțiile de pe Broadway –un alt exemplu similar, dar mai puțin vizibil în România, motiv pentru care nu m-am referit la el în primul rând). Premiile UNITER se referă și ele, aproape exclusiv, la valorile confirmate deja, la așa-numitele „vârfuri”: cele mai vizibile producții și personalități ale scenei, în mod obligatoriu cu un CV destul de bogat încât să asigure și ele, prin revers, o bună vizibilitate evenimentului numit Gala Premiilor UNITER.

În ciuda asemănărilor, există câteva esențiale diferențe de context între Oscaruri și Premiile UNITER, ceea ce înseamnă că ar trebui păstrate niște reguli de bază pentru a ține viu interesul pentru un eveniment ca Gala Premiilor UNITER.

1.Descoperirea sistematică de noi nume. Prima diferență este aceea că ”plaja de oferte” este la noi mult mai mică, iar numărul creatorilor realmente valoroși și deja confirmați de sistem (prin urmare, destul de activi înăuntrul sistemului încât să ai de unde alege în privința lor) este infim. Faptul că ei sunt nominalizați în fiecare an produce permanenta senzație de déja-vu/déja vecu care a sfârșit prin a genera o monotonie cronicizată a ultimelor ediții ale Galei Uniter. Aceleași câteva nume se perindă anual pe lista nominalizărilor, cu foarte puține ”new entries” din categoriile de vârstă mai mici. Evident, nu e vina celor nominalizați an de an că sunt buni sau că își conduc cu succes instituțiile producând spectacole importante – mă refer aici în special la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj, care își merită toate nominalizările și premiile obținute în ultimii ani. Dar până și pentru ei această permanentă reciclare ar putea sfârși prin a avea efecte inverse, în absența unei infuzii de nume noi și de recunoaștere a unor noi tendințe. Nimeni nu se poate bucura cu adevărat să fie ”chior în țara orbilor”.

Nu există, de exemplu, nicio explicație logică pentru faptul că numele care trec an de an prin categoria ”debut” nu mai revin aproape niciodată, ca și cum ar fi vorba de erori de nominalizare, dacă cei nominalizați nu confirmă prin cariera lor viitoare. Adevărul este că, de cele mai multe ori, ei nu mai sunt urmăriți de juriile următoare și, chiar dacă fac lucruri interesante, nu sunt considerați ”demni” de a concura cu „confirmații” decât după ani de zile de activitate pe scenele oficiale.

2. Încurajarea creativității. O altă diferență majoră este aceea că, dacă într-o cultură ”mare” valorile culturale intră în mod firesc în circuitul internațional, o cultură ”mică” este obligată să-și apere și cultive singură creatorii, dacă vrea să aibă un viitor. Deviza principală a unei asemenea culturi ar trebui să fie încurajarea sistematică a creativității. Cele mai importante premii pentru teatru din România ar putea și ele să contribuie, prin recunoașterea reușitelor ce apar în zonele mai puțin vizibile ale ”plajei” intrate în observația juriilor de nominalizare. Chiar și Academia Americană de Film se uită atent la filmele independente care apar la Sundance Festival sau pe alte platforme de prezentare dedicate exprimentului în arta cinematografică și își aleg de acolo viitorii autori, demni de a „alimenta” sistemul hollywoodian. Dacă asta nu s-ar fi întâmplat sistematic, am fi văzut și în ziua de azi filme ca ale lui Howard Hughes cu Humphrey Bogart și Lauren Bacall (cea din urmă se simte de altfel foarte bine la cei 86 de ani). E nu numai regretabil, ci și nesănătos că asta nu se întîmplă în cazul Premiilor UNITER și e una dintre consecințele faptului că majoritatea producțiilor din teatrul românesc arată ca în anii 90 (iar unele sunt și nominalizate pentru asta!). Mai grav este că nu e o lipsă întâmplătoare , ci se poate observa un refuz sistematic al procesului de descoperire a viului de pe scena românească, un refuz care a ajuns să pară un manifest al acestor Gale. Există în istoria evenimentului exemple de momente în care anumite jurii au încercat să încalce această ”regulă nescrisă a modelului unic” și de fiecare dată s-au stârnit mici furtuni care au trecut lăsând în urmă o structură și mai osificată. Iar jurații care au încercat să ”deranjeze” sistemul au fost ulterior marginalizați (așa s-a întâmplat cu Miruna Runcan, Mihaela Michailov, Doru Mareș, Iulia Popovici), fiindu-le preferați unii care sunt mai cuminți. E un semnal care ar putea să-i sperie, subliminal, și pe viitorii jurați. Cum se poate altfel explica faptul că un membru al ultimului juriu, respectabila și cultivata doamnă Doina Modola, a făcut după nominalizările din acest an o declarație cel puțin uimitoare: ”Tea­trul de bulevard nu mai este o for­mă marginală, acum poate fi un reper, într-o perioadă de mare derută a gustului”. Uitând că deruta gustului e aprofundată și prin nominalizările de fiecare an, care aduc în atenția publicului anumite spectacole și nu altele. Dacă se ajunge cumva la concluzia că reperul acestor nominalizări sunt spectacolele de bulevard bine făcute, atunci în ritm rapid repertoriile tuturor teatrelor se vor transforma ca atare, în loc ca aceste instituții publice producătoare de spectacole să-și continue misiunea culturală.

3. Noi categorii de nominalizări și premii. Un alt semnal nesănătos este acela că nu apar noi categorii de nominalizare și premii, pe măsură ce realitatea teatrală ”din teren” se schimbă. De ce nu există un premiu pentru inovație teatrală, care să nu se refere strict la un regizor sau la un spectacol, ci la noi forme de colaborare pentru crearea unor producții, cu rezultate finale ce nu suportă comparația cu spectacolele conforme cu „modelul unic” din teatrul românesc, dar sunt la fel de valoroase în context național și poate chiar mai interesante în context internațional? De ce nu se răsplătește performanța autorilor dramatici români cu un premiu pentru cea mai bună piesă românească în spectacol (în loc de ce mai bună piesă românească în volum, care ajunge pe scenă ulterior, adesea în forme dezastruoase)? De ce nu există încă un premiu pentru cea mai bună traducere, dat fiind că numărul spectacolelor cu piese din dramaturgia contemporană aproape că s-a dublat în ultimul deceniu, iar clasicii sunt și ei în sfârșit retraduși pe limba generațiilor de azi?

Ritmul de apariție al unor noi categorii e frustrant de lent pentru cei activi în domeniu și rămâne în urma realităților respective, fiind dictat nu de acestea, ci uneori de interese conexe. Exemplu: dispărut în mod firesc din lipsă de concurenți, premiul pentru cel mai bun spectacol de teatru TV a reapărut în 2011, deși performanțele din zonă sunt discutabile, în ciuda încercărilor de resuscitare făcute anul trecut de televiziunea publică. Poate ar fi fost mai justificat un premiu pentru Televiziunea publică pur și simplu – singura care mai susține programele culturale, în ciuda presiunilor ce se pun asupra ei, amenințând-o, pe linie politică, cu pericolul deplinei comercializări.

Au apărut, de exemplu, cu câțiva ani în urmă, nominalizări pentru actori în rolurile secundare (ceea ce a fost un semn de normalitate), iar apoi o serie de ”premii speciale”, care au amestecat realizări prezente cu realități de mult trecute, păstrate forțat pe listă dintr-un soi de nostalgie bolnăvicioasă pentru vremurile apuse – vezi premiul pentru teatrul de revistă (a mai văzut cineva un spectacol de revistă în ultimii ani? Eu am văzut și m-am îngrozit!) sau premii compensatorii pentru zone în care cei care acordă premiul (Senatul Uniter) nu au nicio competență și nici nu apelează la o consultare de specialitate, prin urmare acordă distincții în cele din urmă pentru reușite trecute, deși există un prezent al acestor categorii (premiul pentru circ sau premiul pentru teatrul de păpuși). Singurele ”premii speciale” din ultimii ani care s-au referit la scena actuală au fost cele pentru muzica de teatru și pentru coregrafie (absolut binevenite), iar la câteva ediții premiul pentru teatru nonverbal, care brusc a dispărut – deși anul acesta ar fi avut un concurent absolut remarcabil, compania Studio M de la Sf. Gheorghe, care a creat, sub coordonarea lui Peter Uray, un limbaj teatral original și extrem de teatral.

Și, pentru ca anul acesta confuzia să fie totală, pe lista premiilor speciale a apărut ceva numit ”Premiul special pentru proiecte inedite și realizări remarcabile”, adică în traducere liberă ”Premiul pentru ceva ce nu știm exact cum să numim, dar parcă ar merita observat”. Cele două nominalizări - programul Teatrul la cub al Naționalului ieșean și Muzeul Teatrului de Păpuşi şi Animaţie din România - sunt cu atât mai derutante cu cât în această zonă „greu de numit” ar fi putut fi luate în considerație multe alte proiecte cu totul remarcabile, despre care Senatul UNITER (care acordă toate premiile speciale, în loc să lase această libertate juriilor de nominalizări, a cărui menire e oricum să observe direct realitatea scenei) nu are cunoștință de cele mai multe ori.

Ar mai merita discutat despre Premiul de excelență, desigur – inventat pentru motive care nu se mai regăsesc azi în profilul său: ce legătură poate vedea cineva între Silviu Purcărete și Tamara Buciuceanu? Iată încă un lucru greu de adus în discuție, fără să-ți ridici în cap toată lumea teatrală, de aceea precizez clar că o admir sincer și deschis pe doamna Tamara Buciuceanu, cred că e o actriță minunată, dar ceea ce pun în discuție aici este un principiu, nimic mai mult. Aceeași situație și în cazul Premiului pentru cel mai bun critic de teatru – acordat colegei mele pe care o apreciez, Andrea Dumitru. Despre acest premiu se spune în paranteză că a fost stabilit de Biroul secției române a AICT, dar eu, ca membru al acestui birou, nu am apucat să fac vreo propunere și habar nu am cum anume a fost stabilit câștigătorul (poate pentru că am propus ca membrii biroului să iasă din propria lor discuție pentru acest premiu; evident, am fost în minoritate, premiul a fost câștigat fix de un membru al Biroului și fără nicio discuție:).

4. Spectacolul Galei. Nu în ultimul rând, un cuvânt trebuie spus și despre felul în care arată Gala în ultimii ani, cu momente comice de un gust îndoielnic, un program muzical mediocru, un ritm lent, plat, lipsit de surprize și fără vreun scenariu care să integreze firesc momentele de ”entertainment”. O schimbare în bine a fost aceea că din 2009, obligată de criză, Gala s-a mutat de la Teatrul Național într-un studio de televiziune, ceea ce de fapt a ajutat, atât pentru că nu se mai vede uriașa sală a TNB, ce rămânea pe jumătate goală după jumătatea spectacolului, cât și pentru că durata serii s-a redus simțitor. Oricum, spectacolul Galei – care își dorește să fie ”spectacolul spectacolelor” – dă serioase semne de oboseală, ceea ce este încă un simptom că acest program ar avea nevoie urgentă de ”reșapare”.

Poate n-ar fi o idee rea și schimbarea ”modelului”: în loc de Oscaruri, Premiile Uniter și-ar putea lua ca punct de referință Premiile Europa pentru teatru – distincții acordate anual sub egida Uniunii Europene, într-o ceremonie simplă, chiar sobră, dar completată întotdeauna cu prezentarea câtorva spectacole ale premianților, cu proiecții și conferințe cu și despre ei, pentru ca toată lumea să poată vedea de ce anume au fost aleși aceștia. Iată o modalitate de a pune capăt nesfârșitelor și neproductivelor discuții de tip ”de ce ei și nu alții?”

P.S. Pentru cine se întreabă de ce abia acum aceste comentarii din partea mea: Cât timp am fost membru al Senatului UNITER, am spus ce cred înăuntrul acestei comisii, cum era firesc, sperând constant și cu bună-credință în îmbunătățirea acestui program. Acum a venit momentul să o fac public, chiar dacă nu mă aștept să am mai mult succes.

sursa