"Toţi criticii, scriind sau vorbind despre pictura mea , indiferent de variaţiile viziunii, au folosit cuvintele „ornament” si „ornamental”. Acum eu spun dincolo de ornament, propunând tranşant, oarecum autoimpus, restrictiv şi programatic, chiar structuri ornamentale pure , în concepţia mea de acum cu semnificaţii şi finalităţi nondecorative. " Ciprian Radovan
DISPOZIŢIA FAULKNERIANĂ A LUI CIPRIAN RADOVAN SPRE EXPRIMARE BAROCĂ
sau
Scurt dialog artist - galerist
‘Simt că mă leagă ceva de tineri’
Mă simt absolut normal, bucuros, să expun într-o galerie care promovează tineri, îmi doream acest lucru. Am o idiosincrazie din ce în ce mai pregnantă pentru falsificarea unei istorii a artei locului pe care o cunosc din interior şi pentru ipocrizia unor superaprecieri şi “mărturisiri”. În această galerie întâlnesc prospeţime, oaze adevărate de explorare şi pasiune, o racordare sensibilă la prezent şi expresia unor exprimări dezinhibate. Simt că ceva mă leagă de tineri (poate pentru că am şi o fiică din aceeaşi generaţie cu pasiuni pentru teatru, imagine şi scris), atât neliniştea plăcută de a (re) începe, “re”ul este valabil pentru mine, cât şi situarea naturală în lucrul propriuzis, respectiv dorinţa de racordare la problematica ideatică şi vizuală a prezentului care, neobsedaţi de originalitate excesivă, apelează la noile medii ale vizualului şi cel mai adesea oferă o certă francheţe şi limpezime.
‘Emoţiile, blazarea şi siguranţa artistului consacrat’
Emoţii da, din plin, mi-e imposibil să mă trădez tocmai acum pe mine cel din totdeauna, este pe de o parte un dat structural nativ, iar pe de alta o stare derivată din bucuria de a fi prezent într-un loc devenit deja “sacru” pentru arta contemporană şi tânără. Întrebându-mă de blazare mă determinaţi să vă spun că existenţa mea cu erori şi reuşite a avut la bază un principiu unificator, pasiunea şi adiacent modestia, deşi sincer fiind, mă simţeam responsabil şi când era cazul păream perfecţionist, voiam performanţă reală şi nu însuşirea eforturilor altora cum se practică în unele structuri piramidale, chiar academice, pe care le cunosc. Ce înseamnă, de exemplu, o consacrare minuţios şi atent construită, însoţită de aplauze excesive, dacă în adâncul tău ambiţios te complaci în falsitate şi mediocritate? Mă interesează doar dimensiunea umană reală, nu lipsită de ambiţii şi vise ale performanţei, în sensul cel mai bun.
‘Nu mi-am putut imagina că dispariţia lui să aibe un ecou aşa de adânc în mine’
Romul Nuţiu era un artist şi un personaj aparte. Devenise neîndoielnic un model şi uimea prin elanul ultimelor sale manifestări. Aprecia cred deschiderea mea pentru cultură din domeniul vizualului, curiozitatea şi pasiunea pentru pictură, capacitatea de muncă şi neliniştea, înrudită pe alt plan cu a lui, în a explora şi a începe mereu. Îmi reproşa, deci nu-i plăcea la mine, că, spre deosebire de el, ocolesc replicile directe, substituindu-le cu moduri de exprimare amabile sau chiar tăceri, tot amabile.
M-a întrebat în Franţa dacă am avut vreodată complexe în artă.
I-am răspuns că nu. Eram modest, dar am avut o încredere fermă în dotare şi muncă: mintea, studiul individual intens pe baze profesionale, capacitatea analitică şi talentul meu. Cred că nu aprecia nici faptul că păream mult prea generos în elogii cu majoritatea artiştilor, căutându-le părţile bune, mai ales la prezentări sau în cronici, nici că eram ezitant în anumite acţiuni şi în felul meu chiar risipitor.
Mă simt absolut normal, bucuros, să expun într-o galerie care promovează tineri, îmi doream acest lucru. Am o idiosincrazie din ce în ce mai pregnantă pentru falsificarea unei istorii a artei locului pe care o cunosc din interior şi pentru ipocrizia unor superaprecieri şi “mărturisiri”. În această galerie întâlnesc prospeţime, oaze adevărate de explorare şi pasiune, o racordare sensibilă la prezent şi expresia unor exprimări dezinhibate. Simt că ceva mă leagă de tineri (poate pentru că am şi o fiică din aceeaşi generaţie cu pasiuni pentru teatru, imagine şi scris), atât neliniştea plăcută de a (re) începe, “re”ul este valabil pentru mine, cât şi situarea naturală în lucrul propriuzis, respectiv dorinţa de racordare la problematica ideatică şi vizuală a prezentului care, neobsedaţi de originalitate excesivă, apelează la noile medii ale vizualului şi cel mai adesea oferă o certă francheţe şi limpezime.
‘Emoţiile, blazarea şi siguranţa artistului consacrat’
Emoţii da, din plin, mi-e imposibil să mă trădez tocmai acum pe mine cel din totdeauna, este pe de o parte un dat structural nativ, iar pe de alta o stare derivată din bucuria de a fi prezent într-un loc devenit deja “sacru” pentru arta contemporană şi tânără. Întrebându-mă de blazare mă determinaţi să vă spun că existenţa mea cu erori şi reuşite a avut la bază un principiu unificator, pasiunea şi adiacent modestia, deşi sincer fiind, mă simţeam responsabil şi când era cazul păream perfecţionist, voiam performanţă reală şi nu însuşirea eforturilor altora cum se practică în unele structuri piramidale, chiar academice, pe care le cunosc. Ce înseamnă, de exemplu, o consacrare minuţios şi atent construită, însoţită de aplauze excesive, dacă în adâncul tău ambiţios te complaci în falsitate şi mediocritate? Mă interesează doar dimensiunea umană reală, nu lipsită de ambiţii şi vise ale performanţei, în sensul cel mai bun.
‘Nu mi-am putut imagina că dispariţia lui să aibe un ecou aşa de adânc în mine’
Romul Nuţiu era un artist şi un personaj aparte. Devenise neîndoielnic un model şi uimea prin elanul ultimelor sale manifestări. Aprecia cred deschiderea mea pentru cultură din domeniul vizualului, curiozitatea şi pasiunea pentru pictură, capacitatea de muncă şi neliniştea, înrudită pe alt plan cu a lui, în a explora şi a începe mereu. Îmi reproşa, deci nu-i plăcea la mine, că, spre deosebire de el, ocolesc replicile directe, substituindu-le cu moduri de exprimare amabile sau chiar tăceri, tot amabile.
M-a întrebat în Franţa dacă am avut vreodată complexe în artă.
I-am răspuns că nu. Eram modest, dar am avut o încredere fermă în dotare şi muncă: mintea, studiul individual intens pe baze profesionale, capacitatea analitică şi talentul meu. Cred că nu aprecia nici faptul că păream mult prea generos în elogii cu majoritatea artiştilor, căutându-le părţile bune, mai ales la prezentări sau în cronici, nici că eram ezitant în anumite acţiuni şi în felul meu chiar risipitor.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu