Se știe că într-o seară,
întorcându-se în atelier, Kandinsky a zărit unul din tablourile sale (era în
perioada Der Blaue Reiter) care era cu susul în jos, și și-a dat seama că
rămâne perfect viabil ca tablou, cu alte cuvinte că își păstrează perfect
frumusețea, că are o altă expresivitate, nouă și că instituie o anume
libertate. A
fost unul din momentele de naștere ale artei abstracte, unul, fiindcă încă la
sfârșit de secol XIX, Maurice Denis definea, în aparență destul de sec, pictura
ca „o suprafață plană acoperită cu culori asamblate într-o anumită ordine”.
Secolul XX a fost însă realul debut al artei abstracte, mai ales în Europa, când,
după primul război mondial, artiști precum Mondrian, Kandinsky, Malevici,
căutau alte teritorii, alte limbaje pentru artă, pentru a exprima alte trăiri
artistice, în alt registru sufletesc, alte reflecții, care cereau emanciparea
de figurativ.
Avem în expoziția de față un mare
omagiu adus picturalității dar și un omagiu adus nevoii de artă abstractă, deoarece
cei patru pictori, Ionuţ
Barbu, Ilie Chioibaş, Florin Mocanu, Lisandru Neamţu, au toți în comun, la un moment sau altul al operei
lor, această pendulare între abstract, ca modalitate a unui catharsis specific,
și un figurativ creator și scrutător de sens.
Dar mai frapează ceva în această magnifică prezentare
a unor personalități perfect distincte artistic: monumentalul și aspirația
ascensională comună, ca o respirație adâncă, care e deosebit de vie atât în
lucrările de pictură, bidimensionale și de mari dimensiuni, cât și în cele două
proiecte ambientale, dintre care unul de tip incintă sacră, compozițional centripetă,
care instituite o tensiune între absorbția în interior și invitația la a
contempla din exterior, la Lisandru Neamțu, iar celălalt, semnat de Ionuț
Barbu, care te amplasează în meditația calmă a dialogurilor dintre arhitectura preexistentă,
in situ, și geometria operei plastice.
Ionuț Barbu, înzestrat observator și desenator cu acuitate
penetrantă și incisivă a realității, se îndreaptă adesea spre abstract, din
această nevoie a artiștilor de a medita calm, într-un teritoriu al libertății,
asupra operei ca fapt plastic, ca exercițiu estetic mai ales. Criticul de artă
tel-avivian Irith Hadar spunea că „este foarte dificil să scrii despre
picturile abstracte fiindcă ele sunt obiectul unui subiect.
Impenetrabilitatea lor, caracterul lor idiomatic, par să invite la considerarea
formală, a ceea ce e acolo” [1].
Astfel, despre lucrările lui Ionuț Barbu am putea fi tentați să nu le explorăm
mai departe de plasticitatea lor remarcabilă. E o operă unde artistul optează,
de data asta, s-o creeze din forme geometrice, din contrast de texturi și
forme. Pe de-o parte, avem la „reliefurile de colț ”, cum își numise Tatlin un
demers cu totul diferit dar care prelua aceste zone neexplorate ale spațiului
construit, o suprafață tratată prin colaj și aspect rugos, și pe de alta, avem
aspect lis, clar, netezime în picturile ce compun instalația cu aspect ocru-metalic.
Avem senzualitatea curbei și rigoarea rectangulară, ca al doilea tip de
contrast. Dar întâlnim în aceste picturi exprimate tridimensional, în aceste
jocuri compoziționale cu pozitivul și negativul, cu suprafața și cu adâncimea,
nu numai ecoul vocației originare spre arhitectură a artistului ci și ecourile
unei viziuni, ale unei sensibilități care răspunde realității. Fiindcă artiștii
români nu sunt numai conectați la timpul artistic internațional ci, într-un mod
special, și la realitatea lumii în care trăiesc, și la care dau un răspuns.
Așadar acest tip de obiecte, acest tip de imagine, cu ecou constructiv,
industrial, implicit și în cromatica și materialitatea pe care a sugerat-o
artistul, vin să răspundă unei nevoi de robustețe și de ordine și, în momentul
în care pășești în interiorul acestui ambient, ești invitat la contemplare și
la interogare, Ionuț Barbu fiind un mare creator de contexte, de spații pe care
le încarcă, chiar când recurge la un registru minimalist-poverist (poate atunci
se simte și mai provocat), inteligent și ca prin farmec cu deplin sens estetic.
[1] Irith Hadar, în Moshe Mokady, de Yona Fischer, Irith Hadar, Moshe
Mokady Foundation, 1999, pag. 158
Cred că cel mai mult se potrivește luminilor zugrăvite
de Ilie Chioibaș adagiul lui Theodor Adorno [1]
: „În realitate, subiectul nu e niciodată în întregime subiect, și obiectul nu
e niciodată în întregime un obiect”. Așa cum am remarcat de la început cu
privire la orientarea artiștilor expozanți în ansamblu, există o pendulare
între un figurativ evanescent și abstractul pur, și în cazul artistului;
peisajele pe pânze ample, monumentale, se transformă în imagini abstracte iar
acestea ne lasă libertatea să întrezărim sau să configurăm din nou peisaje.
Există în imaginile create de acest artist o finețe așa de intensă a tușei că
evocă instantaneu straturi de lumină (absorbite din straturi de culoare) așa
cum numai pastelul o permite, astfel încât suprafața picturii aproape dispare
și devine o interfață între două realități. Dacă ar fi să căutăm un rapel al
acestei poietici în muzică, cu un instrument muzical, ar fi sonoritatea de
harpă. Tușa sa, predominant ascensională, creată adesea dintr-o succesiune rapidă
de linii, cromatica, linia din care figurează elementele de real, au toate ceva
din deplinătatea acvatică a sonorității de harpă și nu este întâmplător că
multe din lucrările sale evocă lumi lacustre, ca lacurile cu nuferi ale lui
Monet, lumi ale apei unde artistul face sunetul să vibreze mângâietor și
luminos. Pentru că l-am evocat pe Monet. El este numai un ecou îndepărtat,
istoria artei e inerentă în opera oricărui artist cult, fiindcă se percepe în
creația lui Ilie Chiobaș secolul deja străbătut de pictură. Semnul său este un
semn modern, liniile notate fugitiv, subțire, nervos, sunt o partitură
contemporană. Picturile lui Ilie Chioibaș sunt reverii, însă pline de
vitalitate, care dăruiesc inepuizabil bucuria celor văzute.
Într-o scrisoarea a sa către Schönberg, Kandinsky scria: „Ce nemaipomenit de fericiți […] sunt muzicienii, în avansata lor artă, cu adevărat o artă care a avut norocul să depășească complet orice scopuri practice. Cât timp va mai aștepta pictura pentru asta? … Culoare și linie de dragul lor însele – ce frumusețe infinită și putere posedă aceste mijloace artistice!” [1]
Sentimentul unui temperament vivace, puternic,
simfonic l-am avut la întâlnirea cu picturile lui Florin Mocanu. Dintre
lucrările sale expuse, picturile abstracte transmit aproape același sentiment
pe care-l dă muzica (așa cum răspundem
interior sunetelor, răspundem aici culorilor) dar transmit și o vigoare
plastică aparte, ca și cum ne-ar face martorii unei cosmogonii, ai unei lupte
spre nașterea cosmosului primordial, când din vălmășagul de ocruri vibrează
strălucitor un violet, un verde, o sonoritate galbenă strălucitoare, eroică am
spune, sau un albastru. Aceste compoziții vaste de pete, de culori și linii, evocând
prin intenția expresă a autorului lumile acvatice, reverberează spre privitor ca
o mărturie a gestului energic, abstractul său este unul gestual, creator de
dinamism, de emoție a energiei. Cu atât mai surprinzător este schimbul de
registru, spre meditația melancolică aproape, atunci când pânza, turbion de
pete, începe să poarte năluca câte unui peisaj citadin, din care răsar siluete
de biserici, blocuri și scări ca niște eșafodaje, parcă și umbra densă a Casei
Poporului, profilându-se amenințător pe cer, imagini unde petele de
verde-galben sunt fie lumină de amurg, fie flăcărui de plopi, pentru ca, într-una
din lucrările sale, neexpusă aici, să facă explicit acest discurs către un oraș
de demult, văzut prin timp și văzut cu un sentiment pe care-l poate transmite
numai pictura, o imagine densă, multiplu stratificată semantic, de mare valoare
artistică. Imaginile lui Florin Mocanu nu conced nimic gustului comun, cu care valoarea
picturii sale nu face tranzacții și-și asumă un superb expresionism abstract, o
nucă tare pentru privitor.
Jean
Baudrillard afirma despre pictura abstractă : «că nu este preocupată cu lumea
ci „cu subiectul care se creează pe sine în absența sa periodică și
ne-asemănare” » [1] dar noi am amenda această
idee, grăunciorul de nuanță, fiindcă, de la Leonardo încoace se știe că
artistul se pictează pe sine.
Dacă putem vorbi de un abstracționism gestual în
pictura lui Florin Mocanu, la Lisandru Neamțu, atunci când optează
pentru abstract, putem să preluăm ca echivalent, conceptul de scriere de
mână care, cum arăta același critic, Irith Hadar, „este conectat cu
limbajul, cu un sistem de semne concrete, și cu reguli […] în timp ce gestul
este o acțiune intuitivă, chiar impulsivă.” [1]
Aș completa ideea criticului menționat cu faptul că, vizual, scrisul de mână
este un instrument legat de ceea ce este introvertit, mai intim legat de autor,
în timp ce gestul de ceea ce este extravertit, de energia orientată spre
exterior.
Există în opera lui Lisandru Neamțu o indelebilă și
jucăușă „joi de vivre” care țâșnește din cromatică, din acel albastru așa de
special, din melodicitatea tușei, din finețea semnului, ce coexistă întotdeauna
cu o structură subiacentă gândită îndelung, ca un nucleu din care izvorăște
împlinirea plastică a lucrării. Existența unor ritmuri sau structuri în opera
lui trece de la decorativ la pictural, pentru că elementul de repetiție este luat
și interpretat liber, după singurele reguli ale picturii care sunt regulile
estetice.
Însă de data asta, am spune că ambientul creat de Lisandru
Neamțu ne pune în față ceea ce am putea numi ca „artistul șaman” fiindcă ne
face martorii unui comos poate și ai unei cosmogonii în care figurativul, care
narează despre lumea interioară și viziunile artistului, ce narează și despre
făpturi fantastice sau născute din realitate, joacă un rol mai important decât
abstractul. Suntem invitați să explorăm o lume care ne duce de la miniatura cea
mai fină, pictată pe o pană albastră, la
pânza de corabie întinsă ca un simbol de bun augur, care aduce artei adevărate
vânt la pupa.
28 Mai 2014
Critic de artă,
Luminiţa Batali
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu