Christian Paraschiv & Cristi Gaspar
Muzeul Taranului Roman, sala Acvariu.
26 aprilie - 14 mai 2012
vernisaj 26 Aprilie, ora 19.30
Eveniment realizat cu sprijinul Fundatiei Societatea de concerte Bistrita.
Aveam 10 ani în 1989, iar înaintea căderii regimului, nu reușeam să înțeleg contrastul dintre conversațiile anti-ceaușiste ale părinților mei (care ascultau postul de radio Europa Liberă, obțineau casete video, discuri și cărți pe sub mână și aveau diverse relații pentru aprovizionarea cu carne de porc și pui) și practica ideologică de la școală unde, în sala de clasă, vedeam zilnic portretul dictatorului, purtam uniforma, bentița cu pampoane, cravata de pionier și ecusonul cu numărul matricol, cântam în fiecare dimineață Trei culori conosc pe lume, eram învățați că avem doi iubiți conducători care veghează asupra noastră și eram într-o competiție cu cei mai buni din clasă pentru șurul galben de comandant de detașament sau cel roșu de comandant de grupă. Îmi amintesc momentele de întristare și lacrimi când am aflat că sunt scutită de la întâlnirea cu tovarășul conducător, un gest remarcabil de altfel al învățătorului meu,
domnul Gataianțu, care aprecia natura mea de „copil deosebit” și nu voia să mă supună unei asfel de torturi. În mintea mea de copil încolțise deja o imagine înduioșătoare, idilică a celor care ne conduceau și ne apărau de nevăzute umbre.
Privind în urmă, îmi dau seama de forța remarcabiă a sistemului demonic- manipulator care construiește treptat și abil un mediu iluzoriu de existență în care nenumărați indivizi, din medii sociale diferite, s-au adaptat bine, fără prea multe procese de conștiință, cum este cazul și unora dintre cei care vorbesc astăzi despre „rezistența prin cultură”. Procesul de înțelegere corectă a
trecutului rămâne și astăzi o provocare, cu atât mai mult cu cât ea se află într-un impas datorat generațiilor care au experiența deplină și nostalgică a comunismului cu care și intelectualitatea românească a pactizat tacit, fără dizidențe și proteste, și care astăzi nu își asumă soluția duplicitară de supraviețiure, considerând că o anumită consecvență intelectuală, privată, cum
este și cazul acțiunilor underground din atelierele sau spațiile private ale artiștilor, a fost nu doar salvatoare, cât și suficientă. Un alt impas este produs de dificultatea de recuperare și înelegere cu care se confruntă generația tânără, care poate fi oricând discreditată pentru că „nu a trăit atunci”, este privată de memoria faptelor și aflată pe un tărâm nesigur în fața unei istorii duplicitare a majorității elitei intelectuale, astăzi ocolind postura incomodă de a vorbi despre
trecut. Deși societatea românească are un trecut profund politizat, eforturile de a spune adevărul timp de 22 de ani au fost contrabalansate de tendințe de mușamalizare sau de îndulcire a situației prin clemența față de cei care nu au pactizat în mod explicit cu regimul, însa au colaborat tacit cu acesta („mitläufer” după cum îi numește Herta Muller1) și mai ales printr-o tendință de depolitizare totală a mediului cultural de dinainte de 1989 în lumina presiunii ideologice de atunci. Din păcate, suntem hipermnezici când vine vorba despre ororile
nazismului (aici are un rol fundamental responsabilizarea morală a societății germane în contextul poziției sale geo-politice și economice), si amnezici (cel mult selectiv-mnezici) la adresa comunismului. În mod evident întrebările legate de lipsa de dizidență din România ceaușistă (au fost doar cazuri izolate, singulare de dizidență), primesc răspunsuri complicate ce țin cu precădere de contextul specific românesc, de istoria și bagajul cultural și identitar al națiunii noastre, de pozitia noastră geo-politică marginală șamd.
Cine este animalul politic? În ultimii 22 de ani pe fondul culturii postmoderne, apolitică prin excelență, ale cărei ecouri le trăim în dezorientarea și comfortul liniștii prezentului, încercările de înțelegere, dar mai ales de asumare a trecutului ocupă o poziție periferică în conștiința societății, cu atât mai mult cu cât valorile morale ale acesteia sunt discutabile. Expoziția de la
Muzeul Țătanului Român care reunește lucrările artiștilor Christian Paraschiv și Cristi Gașpar își asumă aplelul la conștiința politică, adresând întrebări despre trecut și prezent, despre comunism și capitalism, despre lașitate și curaj, despre „rezistența prin cultură” și rezistența prin „maț”, despre cine am fost și cine mai suntem. Christian Paraschiv, un nume important al artei contemporane, interzis în România începând cu 1982 și exilat la Paris începând cu anul 1986, se numără printre puținii artiști români care își recunosc angajamentul politic din
discursul artistic, prin recurența simbolurilor comuniste asociate unor elemente concrete care au definit limitele sociale, culturale și religioase ale societății de atunci (vezi obiectele și instalațiile sale politice). Christian Paraschiv este recunoscut prin constanta sa apentență pentru experiment în care latura autoreferențială este precumpănitoare și relevantă în contextul supunerii propriului corp și a pielii unei constante (auto)presiuni și (auto)manevrări.
Avem de-a face cu un volum major de opere care traversează un amplu interes pentru majoritatea mediilor de expresie: pictură, fotografie, sculptură, obiect,video, instalație, performance, bio-artă, însă, în expoziția de față, artistul ne oferă o mică selecție din inventarul său politic de după 1990.
Lucrările lui Cristi Gașpar completează tabloul generic al confruntării trecut/prezent, care nu ascunde nicio realiate conflictuală, ci mai degrabă, o continuitate firească a unei societăți care nu s-a transformat esențial în absența unui proces de analiză serioasă asupra destinului său de până în prezent. „Porcul”2 din grafica lui Gașpar face trimitere atât la mecanismul de
manipulare a societății prin teroarea foamei (lipsa) prelungită astăzi prin consumismul irațional (prea-plinul), cât și la natura colocvială a utilizării termenului pentru a desemna persoane „nesimțite”3, atât de prezente în mass- media. Prin urmare, lucrările lui Cristi Gașpar nu vorbesc, deși ar fi necesară și crearea unui asfel de context, despre animal welfare, despre condiția porcului în societatea comunistă și în cea de consum, ci despre condiția unei societăți
pentru care stomacul plin rezolvă toate problemele politice și dilemele morale,
abil manevrate de putere, o putere care are exercițiu în reperarea slăbiciunilor poporului.
Din tot acest cadru social lipsesc în continuare partizanii militanți ai adevărului, precum și intoleranța față de greșelile trecutului, cu consecințe clare asupra mediului politic și cultural.4 Se spune că de morți trebuie să vorbim numai de bine, însă pe plaiurile autohtone de vii trebuie să vorbim și mai de bine sau cel puțin cu toleranță. Sigur că lucrurile sunt complicate și trebuie nuanțate, însă noblețea morală se măsoară prin fermitatea opțiunilor, în ciuda tuturor
riscurilor, și nu prin calea nuanțată, comodă și sigură a compromisului. Artiștii, scriitorii, elita intelectuală...cu toții suntem responsabili, iar dacă cetățeanul de rând a optat pentru supraviețuire fără proteste, întrebarea care stăruie este: oare rolul elitei intelectuale nu este unul de reper moral și de glas pentru o societate fără voce?
Relația dintre artă și politic în istoria noastră recentă și nu numai, este o relație dureroasă, care necesită o aplecare lucidă și o asumare decentă a faptului că orice artist funcționează într-un sistem care îi definete poziția, stilul, mesajele, chiar și natura apolitică, iar refuzul acestei înțelegeri declanșează o dramă a identității personale, iar și mai grav, a identității comune la nivelul unei colectivități care se face că uită sau nu vede bine animalul politic.
Olivia Nițiș
parteneri media: Arttaste, ArtClue, Modernism.ro, Zile si Nopti
