Follow by Email

luni, 15 septembrie 2008

Dan Perjovschi: "Scena de arta contemporana din Romania este destul de dezamagitoare"

Dan Perjovschi: "Scena de arta contemporana din Romania este destul de dezamagitoare"
de Magda Barascu HotNews.ro
Luni, 15 septembrie 2008, 10:19 Actualitate Cultură

Merge prin lume desenand-o. Astazi este la Venetia, maine la Sidney. Expune in toate marile muzee si galerii de arta contemporana din lumea intreaga. Este dezamagit de ce se intampla pe scena culturala romaneasca si marturiseste ca reuseste sa traiasca din arta, dar cu bani occidentali. Este artist. Si punct, cum ii place sa se defineasca. Artistul Dan Perjovschi.

Cum era copilul Dan Perjovschi?"

"Eu nu fac un desen care tine de stereotipii, eu fac un desen care tine de inteligenta. La mine umorul e doar un mijloc, un vehicul. Totusi distribui idei, nu rasete neaparat. Si-atunci cer audientei un nivel de cultura ca sa inteleaga problema care o pun. "

Cand eram mic, mic de tot, eram ca o pisica castrata", spune Dan. "Eram gras si unde ma puneam acolo stateam, nu faceam niciun fel de scandal. Nu au avut nicio problema cu mine cat am crescut. Pe vremea aia era asa: erai bun la desen, te dadeau la cercul de desen de la Casa Pionierilor, care dealtfel nu era o chestie nasoala, chiar era o chestie interesanta. Eram si la desen si la cercul de modelism ca-mi placeau astea de cosntructii. Am avut norocul asta, ca talentul pe care il aveam si-a gasit in vremea aceea, in societatea de atunci un loc. Am ajuns la scoala generala de arta, la liceul de arta, a fost simplu. Am fost destul de ascultator si cuminte cam pana la liceu. La liceu m-am desteptat. Viata a creat alte oportunitati decat scoala in sine. Am fost un elev foarte bun, foarte bun in sensul lor, cu 10, pana in clasa a 8-a. Apoi am avut alte preocupari: baieti, muzica, gagici. Am ajuns numai la limita de sus, numai sa treci clasa asa pe burta. A fost bine, adevarul este ca nu stiu cum sunt liceele de arta in clipa de fata. Atunic iti cea asa un ascendent pozitiv. Eu am copilarit la Sibiu. Si eram la singura scoala din oras unde puteam sa mergem in blugi. Aveam orele de specialitate pictura, sculptura, desen si doua zile pe saptamana eram boeri, mergeam imbracati cum vroiam noi. Atunci m-am concentrat pe partea de desen mai mult, si restul materiilor s-au dus jos, tot liceul era asa. Am fost destul de ok, ascultator, pana intr-o anumita faza cand am devenit mai rebel, dar nu neaparat cu familia, ci aproape instinctiv am avut alt interes in viata decat scoala.

"Inceputul"

"Eu nu inventez foarte multe lucruri, eu le spun intr-un mod mai simplu si mai percutant. Am invatat aici la ziar 20 de ani. "

Desenam destul de bine cand eram copil, cum desenezeaza majoritatea copiilor, deseneaza instinctiv, au un talent natural pentru compozitie, expresie. Eu eram unul dintre aia mai buni sa spunem. Spun asta pentru ca am gasit de curand niste chestii salvate de matusa mea, cu desenele pe la 4-5 ani si sunt foarte bune desenele. Apoi am avut o perioada cum se intampla in societatea comunista, dar si acum, cand esti invatat sa desenezi si atunci pierzi. Majoritatea pierde din intuitia originala, din talent si din spontaneitate. Multi nu-si mai revin niciodata. Spun asta pentru ca are o anumita legatura. Eu in liceul de arta din Sibiu am fost bun si apoi n-am mai fost asa bun. Eu nu m-am impacat foarte bine cu scoala. Desi incercam sa fac ceea ce profesorii cereau, nu-mi iesea. Dar in schimb, intotdeauna am gasit o faza alternativa. Eu faceam caricaturi pentru colegii mei, si atunci aveam un succes foarte mare pe piata. De-aia niciodata n-am perceput-o ca fiind o creatie artistica, era talentul meu natural de a comunica prin umor niste lucruri. Am facut liceul, am facut facultatea, pe vremea aia erai trimis cu forta, erai repartizat, am avut noroc pe granita la Oradea. Pe vremea aia cand era televiziunea romana cu doua ore, ne uitam cu totii la unguri. Invatasem maghiara. Acolo am inceput sa activez ca artist incercand sa folosesc ceea ce invatasem de la liceul de arta de la Sibiu si facultatea de arte de la Iasi, amandoua stereotipate si constipate, acolo am inceput sa ies din povestea asta, sa trag cu forta si sa scap. Scapatul a fost ca ani de zile am cautat un limbaj sa ma exprim si-am revenit la stadiul de la scoala cand faceam caricaturi cu profesorii. Am revenit la o expresie directa, dar mi-au trebuit 10 ani. terminat facultatea in 1985, mi-au trebuit 10 ani pana in 1995 sa ajung la un limbaj in care sa ma simt cat de cat confortabil. Ce fac acum, a inceput undeva prin 1999, odata cu Pavilionul romanesc de la Venetia, cand dintr-un accident dintr-asta foarte prozaic de tipul Ministerul Culturii nu-ti da bani, nu-ti da buget, nimeni nu-i pasa, treaba lui, si tu trebuie sa te duci sa reprezinti tara, nu-i asa? Si tarii pe care trebuie s-o reprezinti nu-i pasa. Atunci am zis, bai eu nu am nicio sansa. Stiam ce inseamna bienala mare, trebuia sa fac ceva. Am renuntat la ce aveam de facut ca proiect, proiectul meu era in cadrul unui proiect curatorial mai larg, dar am renuntat la ce era initil o propunere si-am inceput sa desenez drect pe jos. Am desenat pe jos desenele mele de la 22, din cartea lui Patapievici, tot ce aveam, tot ce fusese desenat ca istorie si atunci am adaugat si altfel de desene. Bienala a fost prima poveste pe arhitectura cu storytelling si a fost si momentul in care am mixat ce faceam ca ziarist cu ceea ce faceam ca artist. De-atunic incepe, in 99, nu e asa lung, sunt 9 ani, 10 ani la anul. Am avut o etapa dupa facultate, pana cand am inceput sa expun international cand am inceput sa am un fel de limbaj, apoi 6 ani sa clarific limbajul asta. A fost greu, eu am crescut mai incet decat artistii de azi. Eu am crescut intr-o societatea cu lipsuri, desi pare paradoxal, lipsurile ajuta de multe ori. Te obliga sa fii mai creativ. Cand ai toate la indemana, sau ti se pare ca le ai, te mai si lenevesti, cred. Sa se inteleaga bine, eu nu sunt avocatul foamei, dar sunt avocatul unor efecte maxime cu mijloace putine. Se vede de la arta mea ca am incercat sa scapt de tot ce atarna de mine, de tot ce ma incomoda. A fost o lupta intreaga pana sa-mi gasesc un limbaj care sa-mi permita maximul de libertate pe care il pot avea. Si in expresie si in tehnica. Cand ma gandesc la tot procesul prin care trec sculptorii, sunt deprimat total, nu pot sa trec prin asta.

"Definitia lui Dan Perjovschi"

Sunt un artist. Punct. Si felul in care eu definesc artistul este o constiinta vie, care isi exerseaza sensibilitatea sau instructia pentru el si pentru restul lumii. Stii cum erau menestrelii pe vremuri? Veneau baietii si cantau adevarul undeva. Eu sunt in clipa de fata asa, trag cate un gig din loc in loc, spun un adevar, in sensul asta. Si mi se creeaza teritorii in care sa spun asta si pot sa fac asta si sunt ajutat sa fac asta, sa critic, sa privesc ironic, pentru ca sunt temporar. Ieri am fost invitat sa vorbesc la lansarea unui album de graffitti scos de editura Carturesti din cauza ca acum s-a pus problema tipului de limbaj. Si mi-am dat seama ca este o mare diferenta si limbajul meu vine din graffitti sau are deaface cu grafitti, mai ales cu statement-ul politic. Eu nu vreau marginea, eu cuceresc centrul. Eu sunt in muzee mari, pe ziduri mari, pe ziduri oficiale, in fata. Eu recuceresc galeria centrala, muzeul central, istoria artei centrale, bienala cea mare si redistribui in cadrul ei un discurs care mi se pare mai just si mai adecvat timpului in care traiesc. Nu fac obiecte frumoase, eu nu infrumusetez sufrageriile oamenilor, nici holurile bancilor. Am transformat locurile astea din muzee sau din expozitii in spatii de dezbatere. Mesajul il spun simplu, il intelege toata lumea, asta e opera mea, va place sau nu. Eu sunt foarte popular la supraveghetorii din muzee care in sfarsit inteleg si ei despre ce e vorba in muzeul ala de arta contemporana. In 1991, in primele festivaluri de arta tanara in libertate, la Timisoara, a fost un fel de intalnire nationala a generatiilor de pana in 30 si ceva de ani, o izbucnire dupa dictatura, dupa cenzura, o explozie. Atunci am avut un proiect,am stat 3 zile inchis in cusca portarului, unde isi face portarul cafeaua, incuiat, vedea numai asa pe geam si-am desenat in continuu. De la alba, a devenit neagra cabina. Chestii decorative care s-au suprapus pana au devenit negre. Pentru prima oara cineva i-a bagat in seama pe oamenii aia. Locul ala care era ultimul loc care intereseaza pe cineva, unde staportarul si isi tine el geanta, isi face cafeaua, devenise un loc important. Oamenii care supravegheaza locurile astea, apar si ei cateodata in desene si devin cineva si le place. Inteleg, inteleg tipul asta de comunicare, sunt popular cu ei. Asa m-as defini: ca un om care distribuie un mesaj in centru, un mesaj deschis, critic si empatic. Desi eu fac statement-uri foarte dure, ele sunt empatice nu sunt cinice. Eu vreau sa inteleg lumea in care traiesc si daca asta reusesc sa fac, o intelegi si tu din desenul meu.

"Mi se pare foarte frustrant sa vad o gramada de indolenta, prostie si superficialitate scena culturala romaneasca"

"Eu nu vreau marginea, eu cuceresc centrul. Eu sunt in muzee mari, pe ziduri mari, pe ziduri oficiale, in fata. Eu recuceresc galeria centrala, muzeul central, istoria artei centrale, bienala cea mare si redistribui in cadrul ei un discurs care mi se pare mai just si mai adecvat timpului in care traiesc. Nu fac obiecte frumoase, eu nu infrumusetez sufrageriile oamenilor, nici holurile bancilor. Am transformat locurile astea din muzee sau din expozitii in spatii de dezbatere. "


Cand am inceput sa circul foarte mult, credeam ca te obisnuiesti mai mult cu diferentele dintre noi si ei. Dar cu cat circuli mai mult, cu atat te obisnuiesti mai greu cand revii. Intr-o vreme a fost chiar dramatic, era o diferenta enorma, si-acum este dar s-a mai aplanat pe anumite paliere. Intr-o vreme era chiar catastrofal. Acum mi se pare foarte frustrant pentru ca vad o gramada de indolenta, prostie si superficialitate si nu ar fi cazul. Pentru ca noi am disparut 50 de ani din istoria artelor universale. Suntem o gaura neagra. Lucru care nu s-a intamplat cu polonezii, cehii sau iugoslavii. In timpul comunismului lor, ei au produ lucruri foarte importante. In Romania s-a produs mai putin, nu aveam o istorie in spate cu care sa ne laudam, de-aia nici n-am avea timp sa pierdem. Mi s-a parut ca intr-o perioada lucrurile mergeau bine si dintr-o data au picat. Acum pot sa spun sigur ca au picat in consumerism, intr-o societate capitalista radicala in partea consumista. Ceea ce n-ar fi trebuit sa se intample pentru ca daca mergi si vizitezi Glasgow, Edinburgh, chiar si orase din Statele Unite, o sa vezi ca partea de arta comunitara asociativa e dezvoltata, nu sta numai intr-un sistem de galerii care vand arta si trebuie sa vanda. Cu alte cuvinte iti impun un anumit tip de arta pe care trebuie sa o distribui. pictura, pictura este un obiect care se vinde, oamenii care o fac sunt intr-o pozitie extrem de comoda. Indiferent care este subiectul picturii lor, este totusi o pictura, lumea o intelege ca valoare, se poate cumpara, se poate duce la targuri internationale. Sau graffitti: oamenii fac graffitti asa pe strada dar de dimineata sau dupa-amiaza ei sunt angajatii firmelor de publicitate si cu acelasi aplomb iti vind tie pasta de dinti. Dupa parerea mea, asta este o pozitie mult prea comoda. Ar trebui judecat diferit. Locul asta de aici care e asa plin de contraste, si contrastele astea creeaza tensiuni si idei artistice, putea fi fructificat mult mai bine. In clipa de fata, in acest oras, nu exista spatiu de expunere, decat in spatiile comerciale care sunt galeriile. Si-atunci ca artist tu cum faci? Daca nu apartii de atentia curatoriala sau financiara a unei galerii private, unde te desfasori in acest oras? Sau cum este posibil ca un oras de 2,5 milioane de locuitori sa nu ofere un atelier? Nu are niciun fel de grant de creatie acest oras, nu are niciun fel de plan de a oferi spatiu unde creatia sa se intample. Cum e posibil asa ceva?

"Daca nu investesti de mici in juniori, n-ai jucatori mari si nu poti sa faci performanta internationala"

Nu se investeste in arta pentru ca sunt toti foarte comozi si lenesi, au trosnit Muzeul de Arta Contemporana in varf de deal inconjurat de un gars si gata, cu asta am rezolvat-o, totul e acolo. Ala e un muzeu, e alta treaba. Inchid galerii, se pierd spatii din sedii, fostele galerii devin magazine de papuci, oamenii sunt dati afara din atelier. E destul de ofticant. Asta spune ca la nivel politic nu se intelege acest fenomen. Daca iei un premiu intr-un mare muzeu, se chinuie sa intre in poza cu tine, sa se mandreasca ca esti din orasul lor, dar in rest nu ii priveste nimic. Iar oamenii care au bani, de multe ori au culturi vizuale indoielnice si le fac fie rasfoind fie nu stiu ce revista la moda, fie nu stiu unde au vazut ei in lumea asta. Dar interesul lor e minimal si priceperea lor la fel. Nu exista nici mari colectionari de arta aici, bancile straine cumpara arta, Banca Nationala are alta treaba, desi traditia spune ca interbelicii investeau in arta. E o societate destul de dura in clipa de fata, te lasa ca artist sa te descurci, si daca ai rezultate bune si le asuma. De fapt e ca in sport, afli ca cei care au luat medalii la vasle, patru ani s-au invartit pe lac si cand se intorc cu medalii toti promit, sigur maine facem unde vreti dumnavoastra ce trebuie, si deja au uitat. Probabil ca la nivel cultural romanesc, cele mai bune metafore sunt din fotbal. Se vede daca nu investesti de mici in juniori si tineri, n-ai jucatori mari si nu poti sa faci performanta internationala. E la fel si in arta. Daca nu investesti in mai multe registre ca e si registrul conservator de centru, e si cel avangardist, si cel independent, daca nu investesti in scena asta si nu o faci cat mai cracanata, n-ai de unde. Daca mergem acolo unde se pregatesc oamenii in Academia de Arta, de Film sau de Teatru, ai sa vezi ca majoritatea e conservatoare, e un trunchi foarte conservator la care timp de 20 de ani s-a putut atasa o parte mai progresista. Ele respira foarte greu, nu au destui bani sa se sustina, sa invite intenationali care sa tina lecture-uri, se bazeaza doar pe corpul lor de profesori care este un corp imbatranit si plafonat de multe ori, sau care are un interes cultural depasit. Eu cred ca e asa, poate ei cred ca nu. Si scena internationala are probleme. Nu mai e ce-a fost, si ea e dominata de consumism si presiunea galeriilor si a banilor distorsioneaza ca si gravitatia campul asta cultural in general. Exista o competitie din pacate prea mult dominata de bani. Un muzeu mare are un anumit buget dar nu la fel de mare ca un colectionar privat. Cu alte cuvinte daca un muzeu are un interes in mine si face greseala sa il anunte, eu pot fi cumparat de un tip privat si sa duc la un alt pret aceleasi vanzari. Nu mai exista o singura ierarhie, sunt mai multe. Lumea fuge foarte repede, nu mai are timp sa aprofundeze, de asta tot timpul, nou nou, flash flash cum se zice. Si cel care era vestit acum 4 ani nu ne mai intereseaza astazi. E un pic sistemul MTV, music. Acum e o cantareata, in 4 ani va fi alta, seamana dar e un alt produs, cola 0. Daca nu ai institutii sa rezisti la zapaceala asta, oarecum te deprofesionalizezi, si nu mai poti decat sa imiti. Scena de arta contemporana din Romania este destul de dezamagitoare, ea s-a concentrat numai pe interesele private. Anumite galerii care merg mai bine si anumite cariere artistice care merg mai bine. Dar nu e un sistem. Pe vremuri a functionat un pic mai bine pentru ca erau bani occidentali, erau bani dinafara investiti in cultura romaneasca. Orasul Bucuresti niciodata nu investeste. Te duci si intrebi la Bienala de arta si ai sa vezi ca primeste 3000-4000 de euro. Pai banii astia ii strangem noi daca vrem. Daca un oras de acest tip investeste intr-o bienala internationala atat de putin, pot sa-si ia vacanta toti, sa-si plateasca concediile mai bine si sa ne lase in pace. In Anglia e urmatorul sistem: sunt bani care merg in finantarea artei contemporane direct de la Loteria Nationala, fara sa intrebam daca e experimentala, alternativa ca astia aici asa zic: ce nu e pictura cu car cu boi si nu stiu ce elemente pe masa, e alternativa. Loteria Nationala din Romania unde da bani, sa inteleg si eu? Pentru sinistrati, pentru programe umanitare, pentru cultura, unde sunt banii din acest profit enorm? Diferenta de conceptie culturala. Aia inteleg fenomenul, orice oras rasarit din Occident intelege sa finanteze arta contemporana, care e parte din tesut. De exemplu Berlin care a devenit un fel de capitala internationala a artei pentru ca nemtii cu un plan absolut precis au spus: in zona asta, cine vrea sa deschida o galerie plateste chiria la jumatate de pret. Vrei sa-ti faci atelerie, 3 sferturi reducere, platesti doar un sfert din pretul real daca vrei sa-ti faci atelier. Cu asta ne comparam. Scena romaneasca creeaza personaje interesante, dar independente, nu se structureaza, structura discutiei, nu se discuta. Oamenii aici se ignora unii pe altii, unii se duc acolo, altii dincolo si incearca sa-si creeze fiecare proprii eroi.

"Conditia artistului roman"

"Nu se investeste in arta pentru ca sunt toti foarte comozi si lenesi, au trosnit Muzeul de Arta Contemporana in varf de deal inconjurat de un gars si gata, cu asta am rezolvat-o, totul e acolo. Ala e un muzeu, e alta treaba. Inchid galerii, se pierd spatii din sedii, fostele galerii devin magazine de papuci, oamenii sunt dati afara din atelier. E destul de ofticant. Asta spune ca la nivel politic nu se intelege acest fenomen. "

Eu m-am descurcat cu bani occidentali. Revista asta 22 imi plateste un salariu neclintit chiar daca plec si nu stau aici si-mi asigura o existenta minimala. Restul sunt bani din granturi, eu am niste galerii occidentale care imi vand lucrarile, platesc taxe in Germani pentru ca vand in Germania, Italia. Eu traiesc cu bani occidentali in Romania. Totdeauna a fost asa. Daca te uiti pe diverse ierarhii, o sa vezi ca am expus cel mai mult in Germania, 20 de expozitii in ultimii doi ani. Muncitorii germani au investit in mine mai mult decat muncitorii romani, platitorii de taxe. Eu am avut foarte multe burse occidentale nu romanesti. Restul nu stiu cum se descurca. Incearca sa imbine un job in care invata sa minta, ca asta fac la advertising cu o activitate in care trebuie sa spuna adevarul adica in arta. Mie mi-e foarte greu sa cred ca vor reusi aceasta combinatie, dar asta este una din posibilitati. Sa te lipesti, sa iei culoara terenului, sa fii asistent pe la univesritatea de arta, e destul de complicat. Unii reusesc sa si vanda la oameni cu bani din zona asta sau din occident. Cunosc foarte putini artisti din lumea asta care traiesc din arta, asta e una din lectiile pe care am primit-o eu in occident. Cunosc artisti foarte buni care fac o arta mai complicata si-atunci ei se intretin facand tot felul de lucruri. Spala pe jos intr-un studio de televizune, cara saci sau stau in restaurante. Aici mi se pare ca se incurajeaza un dandysm sau un highlight style stil de viata care nu corespunde, nu are nimic deaface cu continutul artistului, are deaface cu forma artistului. graffitti sau pe strazi, trebuie sa fii coerent cu limbajul tau si trebuie sa stii de ce iesi pe strada facand asta, de ce refuzi galeria, refuzi sistemul. Daca numai te-ai trezit acolo ca e cool, nu e suficient si la fel cu restul cand faci proiect in galerie. Asta e poate cel mai deranjant, ca e un deficit de teorie si de cunostiinta a istoriei artei recente, care face diversi oameni in tara asta fie sa faca lucruri slabe, fie sa faca lucruri care s-au mai facut o data. Si sunt foarte cunoscute si asta e cel mai ridicol. Exista putina parte originala si de calitate. Romania se bucura acum de o oarecare notorietate si datorita filmului romanesc, datorita unor situatii conjuncturale bune, datorita unor galerii private si a unor indivizi. Si-atunci exista un fel de curiozitate pe zona asta, pentru ca suntem safe, suntem la marginea Europei, suntem totusi safe, lumea vine pana aici sa mai vada ce se intampla. Ar putea fi mai intelectula si teoretic mai bine asezat ca noi avem urmatoarea problema generala: artele si cultura in general in toata lumea sunt de stanga. Ori in Romania daca esti de stanga e nasol, pentru ca te baga in poala la Iliescu si ai o problema de adecvare pentru ca toata teoria este postmarxista si tu n-o cunosti si n-o ai si vrei sa uzezi de ea. Nu poti nici sa imbraci total punctul de vedere occidental pentru ca vii dintr-o tara care si-a lichidat intelectualii si nu numai si taranii si tot. Nu poti sa uiti povestea asta. E un constrast dur care ar putea naste lucruri interesante cu care noi am putea contribui la o discutie generala in Europa si in lume. In loc sa-si piarda vremea incercand sa recreeze formule artistice consacrate, oamenii de-aici ar putea fi un pic mai inteligenti, mai asezati si sa nu vrea succesul maine si nic la sfarsitul anului si intre timp sa gaseasca ceva cu care vor ramane in succes ca altfel il ai maine si poimaine e altul care are acelasi succes. Daca eu pot sa dovedesc ceva asta este. Ca sunt pe o piata internationala, am un nivel bun de 15 ani. Nu am avut doar un sezon.

"Rolul artei in vremurile noastre?"

Cred ca in general arta are un rol foarte bun, cu cat se tehnologizeaza societatea, cu cat se dezvolta mijloacele de comunicare. Toata lumea e online, dar ce spune online? Cred ca artistii pot sa introduca in povestea asta foarte mult continut. Mai cred ca arta poate crea teritorii de rezistenta si cu idei noi, si sa te impotrivesti la un gen de societate unde esti manipulat sa faci anumite lucruri. Cred ca artistul vizual, pentru ca vizualitatea ocupa un rol extraordinar in clipa de fata si artele vizuale sunt un teritoriu unde toate artele se pot intalni si au de jucat un rol foarte important. Daca te vezi pe tine ca artist, nu ca cel care decoreaza living-room-uri, te vezi ca generator de idei si continut, arta are un rol foarte mare. Brain-drain? Pleaca si ideile. Si noi suntem aia care le putem agata, le putem fixa aici. Si vom aduce idei aici. Un lucru extraordinar este ca ma pot intelege cu un columbian, avem un limbaj care ne apropie si eu pot sa vad afinitatea si diferenta. Eu pot sa-l aduc pe omul ala aici si pot sa ii distribui ideea care e diferita de ale noastre, dar pe care ti-o pot transmite si tie. Si atunci aceasta scena de aici poate sa se diversifice foarte tare. Intr-un oras ca Oslo, Copenhaga, Bergen, vin alte 70 de orase reprezentate de 70 de artisti si isi distribuie o idee. E foarte greu sa faci asta unde se unifica limbajul. Nu vezi ca se cumpara companie pe companie si nu mai ramane decat una la urma? Cel mai mare il mananca pe cel mai mic. La noi se diversifica. Noi cautam diferenta, cred ca asta e rolul si e un rol foarte important, tot mai important. Iar eu fac mascari pe perete, cand pe pereti, spun tot felul de lucruri pe pereti si lumea se uita lumea citeste. Eu nu fac un desen care tine de stereotipii, eu fac un desen care tine de inteligenta. La mine umorul e doar un mijloc, un vehicul. Totusi distribui idei, nu rasete neaparat. Si-atunci cer audientei un nivel de cultura ca sa inteleaga problema care o pun. Eu nu inventez foarte multe lucruri, eu le spun intr-un mod mai simplu si mai percutant. Am invatat aici la ziar 20 de ani."

Niciun comentariu: