Follow by Email

luni, 7 februarie 2011

Cosmin Năsui: „În cinci ani, artişti care vindeau cu 400 de euro vînd acum cu 40 de mii de euro“



Cosmin Năsui e curator de artă românească contemporană, modernism.ro, şi specialist în bursa tablourilor.

Reporter: Sînt bancuri care încep aşa: ce e tînără şi neagră?
Cosmin Năsui: Piaţa de artă românească. Pînă în 2005, piaţa de artă românească a funcţionat la negru tăciune. Tranzacţiile se făceau direct din atelierul artistului, fără să ajungă cunoscute preţurile sau lucrările nici pentru publicul larg, nici pentru cel de specialitate. Ca atare, perioade importante din creaţia unor artişti precum Ştefan Câlţia, Vasile Pop-Negreşteanu sau Sabin Bălaşa sînt lipsă din istoria ne­scrisă încă a artei româneşti. Neexistînd contracte de vînzare-cumpărare, nici cotele acestor artişti nu au fost cunoscute şi vehiculate într-un sistem de valori artistice.

Rep.: Piaţa neagră, înţeleg, dar culoarea banilor?
C.N.: Marea problemă a cumpărătorilor de artă din anii ’90 şi 2000 a fost şi este faptul că nu pot demonstra provenienţa lucrărilor, banii investiţi în acele lucrări şi, ca atare, le e greu să le transforme acum în lichidităţi. Unul dintre păţiţii celebri este Adrian Năstase, cu colecţia sa de artă de patrimoniu, românească şi internaţională, care a trebuit să-şi inventeze în familie o mătuşă colecţionară pentru că nu putea să dovedească provenienţa lucrărilor şi valoarea lor în bani.

Rep.: Şi cine cumpăra?
C.N.: Rămîn de multe ori uimit cînd ajung prin cabinete de doctori, cadre didactice la Universitatea de Medicină, sau în cabinete de avocatură şi văd printre diplomele profesionale lucrări capete de serie ale artiştilor moderni şi contemporani. Printre mai noii cumpărători sînt proprietarii de agenţii de publicitate, familia Iordache spre exemplu, băncile şi bancherii – BRD are una dintre cele mai importante colecţii de artă românească contemporană.

Rep.: Dar le pot vinde?
C.N.: Pentru artă contemporană, de doi ani de zile există sistemul caselor de licitaţii în care apar aceste lucrări, nespecificîndu-se provenienţa, toate fiind cu titlu de cadou din partea artiştilor.

Rep.: Am văzut de ce e nea­gră piaţa, dar zi-mi de ce e tînără, iar nu bătrînă şi pe moarte?
C.N.: E tînără altfel decît e neagră. Să-ţi zic… După 2004 au început să apară şi să funcţioneze galeriile de artă private, cum sînt Anaid, Galeria Posibilă, H’art, iar din 2006 o instituţie publică de importanţa MNAC (Muzeul Naţional de Artă Contemporană) şi o reţea, tot publică, din 2005, ca ICR-ul, care, deşi nu se ocupă cu finanţarea produsului artistic, se ocupă cu distribuţia şi promovarea internaţională a acestuia. Acesta e sistemul care a mai aruncat ceva alb în piaţa neagră despre care îţi spuneam.

Rep.: Într-un mecanism ca acesta, cum se pun zerourile şi cîte la cota unui artist?
C.N.: Toţi artiştii pornesc de la o cotă de sub 1.500 de euro şi mai puţin de jumătate o depăşesc trecînd la 5.000. Iar de aici apar recordurile pentru piaţa de artă contemporană din România.

Rep.: Dar la export?
C.N.: La export, artişti contemporani români precum Gor­zo, Mircea Suciu, Şerban Savu, Ciprian Mureşan, Mircea Cantor depăşesc uşor zece mii de euro.

Rep.: Ne apropiem de primul artist contemporan milionar?
C.N.: Sînt artişti români care au cotă de peste 40 de mii: A­drian Ghenie, Victor Man, Nicolae Maniu, Michael Lassel, dar, desigur, la aceste cote, comisioa­nele se împart între galeriile importante care îi reprezintă şi instituţiile de artă contemporană care îi consacră. Gîndeşte-te că cele două zerouri s-au adăugat la 400 de euro în ultimii cinci ani. E clar că vor creşte în continuare.

Rep.: Şi cum fac băieţii ăştia?
C.N.: Participă la un tîrg de artă, spre exemplu cel de la Volta (Basel) sau de la Bologna, sînt văzuţi, contactaţi şi contractaţi de galeriile internaţionale. Li se propune o expoziţie şi apoi intră în circuit. De obicei, galeria cumpără toată expoziţia la un preţ de en-gros (să zicem 15 mii de euro), iar apoi se ocupă cu comercializarea în doi timpi a lucrărilor. O parte o vinde la început ca să astupe investiţia, iar restul îl circulă pe la evenimentele importante de profil ca să-i crească cota. Dar, ca să poţi să ieşi în străinătate, ai nevoie de o galerie care să te reprezinte şi de transport suportat, de obicei, de ICR. Iar dacă ai norocul să i se pună pata pe tine, în sensul bun, unui jurnalist sau unei publicaţii să te promoveze, succesul e garantat.

Rep.: Dar în ţară vînd?
C.N.: Au vîndut mai toţi în ţară pînă să treacă de cinci mii de euro. Apoi e riscul ca afară să vinzi cu peste zece mii, iar în ţară să te trezeşti că la o licitaţie să îţi apară o lucrare cu preţ de sub cinci mii. Or, atunci vrei să-ţi retragi toate lucrările din România.

Rep.: Sau poţi să ai şi norocul unui film premiat cu Emmy în care să joci, cum e Lumea văzută de Ion B. Cota lui Ion Bârlădeanu a crescut de la o bere la pet la cît?
C.N.: La 2.500 de euro, dar, totuşi, sînt colaje, adică lipici, decupaje din reviste de anticariat şi talent, normal.

A întrebat
Mihai Radu

Niciun comentariu: