Follow by Email

vineri, 1 februarie 2013

O noua aparitie la Editura Compania

CU FIR NEGRU DE ARNICI

Jurnal 1949-1956

Emil Dorian
Cu un cuvînt înainte al Margaretei Dorian 
si o prefata de Valentin Protopopescu

13,5 x 20 cm
538 pagini
40 lei
   
Odata cu acest volum, Jurnalul început de Emil Dorian în tinerete îsi joaca actul ultim si cortina. Notele sale
dintre 1949 si 1956 completeaza o lunga experienta scriptica în care om, tata, medic, autor si cetatean
îsi trec vocile distincte prin numeroase registre, fiecare ramînînd fidela siesi. Desigur, îndoindu-se, crispîndu-se,
justificîndu-se, jubilînd, deplîngînd. Si aceasta mereu fata de sine.
Discutia cu propria constiinta este în epoca 1949-1956 mai apasata decît în anii anteriori, caci si vremurile
erau
apasatoare. În schimbarile uriase prin care trecea România atunci, nefericirea si nemultumirea par la locul lor.
Dar nu toata lumea le-a trait la fel. Dorian, om de stînga de cînd se stie, care frecventeaza lumea literara aprobata
sau tolerata de noul regim comunist, pare la adapost de zguduiturile nedrepte ale sortii împartasite de milioane
de români. Si totusi ! Emil Dorian nu face parte dintre alesii de categoria întîi. În categoria a doua sau chiar
a treia de « privilegiati », linistea de viata si de spirit nu era deloc asigurata.
Iar daca luciditatea si sensibilitatea erau si ele prezente fara ragaz, ca în cazul de fata, notele de jurnal devin
un bun pretios : înregistreaza neasezarea straturilor umane, inadecvarea literaturii la cererile maximaliste ale
propagandei, întîlniri cu comisari nesiguri si cenzori improvizati, cu antisemiti de toata mîna, cu impostori
de toate gradele, imagini ale orasului care se schimba zvîrcolindu-se si ale naturii nesimtitoare dar adînc simbolice,
ca pentru orice om cultivat.
Cortina : 1956. Cu cîteva luni înainte de a muri, Emil Dorian, grav bolnav, citeste despre raportul lui Hrusciov
la Stalin si scrie ultimele sale pagini grave despre aproximatii si aberatii de sistem. Încheie cu un poem : o noua
sansa de grotesc pentru omenire, o greseala proaspata care asteapta sa se coaca.
Cei care se mai întreaba cum poate arata întelepciunea în vremuri de prigoana-de razboi-de scalambaiala ideologica
gasesc cu siguranta un raspuns în ansamblulJurnalului lui Emil Dorian.
 
                                                                                                          Adina Keneres
                                        
 Fragment din Cuvîntul înainte al Margaretei Dorian, fiica autorului
[...] Despre aventura care a salvat manuscrisul acestui jurnal am scris si alta data. Reamintesc aici ca jurnalul a fost
în primul rînd salvat prin propriile lui puteri, prin prestigiul pe care îl avea printre prietenii tatalui meu si încrederea
în valoarea lui. Existenta jurnalului le era cunoscuta. În cîteva rînduri l-am auzit citindu-le din el musafirilor literari,
o întreaga generatie de scriitori si artisti care apar si în notele lui : Ury Benador, Ion Calugaru, Beate Fredanov,
Tudor Arghezi, Sonia Cluceru si altii care în unele dupa-amieze « se urcau la Dorian » la ora ceaiului dupa zvonuri
si vesti, o mica lectura de poezie sau o încaierare amicala pe o tema arzatoare. Dar cea care a organizat salvarea
jurnalului a fost mama. Dupa moartea tatei, mama si-a pregatit plecarea cu un curaj îndîrjit si o asprime în toata fiinta
pe care nu i le cunosteam si care m-au speriat când am întîlnit-o, dupa opt ani, într-un Paris înghetat si ostil, unde
ve­nisem sa o întîmpin. spanÎnainte de plecare, mama a transportat sin­gura cele 24 de caiete la locuinta dr. Moses
Rosen, sef-rabinul României. Ramînea înteles ca dr. Rosen va încerca, în desele lui calatorii în strainatate, sa scoata
personal, unul cîte unul, ca­ietele jurnalului sau sa aranjeze un transfer prin curierii diplomatici ai timpului. În vederea
acestor transporturi ilegale, volumul manuscrisului trebuia redus. Timp de un an, o prietena a ma­mei, Blanca Brucar,
sotia filosofului si istoricului I. Brucar, o furnica harnica si tacuta, a luat pe rînd acasa cîte un caiet din jurnal si, conform
planului mamei, l-a transcris pe o foita mi­ra­culoasa, care si-a pastrat cu îndaratnicie integritatea de-a lungul unei jumatati
de secol, pentru a-l readuce apoi în ascunzatoa­rea din casa Rosen, plecînd cu urmatorul caiet în servieta. Cu toate sfortarile,
dr. Rosen, cu care m-am întîlnit de doua ori la New York în asteptarea jurnalului, n-a izbutit sa-mi aduca nimic. Calatorii
din avioanele de la Bucuresti aveau bagajele scoto­cite la plecare. Al patrulea personaj legat de salvarea jurna­lului, Heinrich
Moscovici, prieten vechi al familiei – atît de vechi si atît de frecvent în casa noastra, încît a intrat, împreuna cu copilaria mea,
în primul meu roman –, stabilit de putin timp la Berlin, cu legaturi la Viena, « veghea din umbra », asteptînd momentul ideal.
Momentul a fost un congres medical la Bucu­resti, iar persoana, un medic vienez a carui identitate nu mi-a fost niciodata
divulgata. Am aflat doar ca paginile manuscri­sului au fost ascunse printre hîrtiile si brosurile medicale din bagajul medicului
vienez. Îmbujorat de victorie, prietenul fami­liei a întîmpinat jurnalul pe aeroportul din Viena dar, din pri­cina unei neîntelegeri,
l-a trimis mai întîi în Israel, unde a fost citit si recitit cu nesat, si de-abia de acolo mi-a fost expediat. Si astfel, într-o
dupa-amiaza de toamna blînda de New En­gland, postasul mi-a adus un pachet urias, învelit într-o hîrtie jerpe­lita, cu sforile
atîrnînd abatute. Jurnalul, cartea vietii lui Emil Dorian, fusese expediat cu vaporul, nerecomandat si fara asi­gurare, dar,
încrezator în treburile misterioase ale Providentei, îmi parvenise nevatamat.
 
Primul fragment din jurnalul lui Emil Dorian, anii 1934-1944, anii de prigoana în România, este publicat întîi în 1982,
în traducere engleza de Mara Soceanu, cu o introducere a is­to­ricului Mihail Stanislawski, sub titlul The Quality of Witness 
(« Calitatea de martor »), Jewish Publication Society, Phila­del­phia. Cartea primeste un premiu însemnat, The Jewish National Endowment. Paisprezece ani mai tîrziu, Editura Hasefer publi­ca acest fragment în originalul românesc, intitulîndu-l Jurnal
din vremuri de prigoana. În 2006, Editura Compania continua publicarea cu episodul anilor 1945-1948, sub titlul Cartile
au ramas neterminate si cu o prefata de Valentin Protopopescu. [...]


 
Fragment din Emil Dorian sau terapia diaristica, prefata lui Valentin Protopopescu
[...] În jurul sau lumea se rinocerizeaza – o constatare ce nu are ca­racter etnic, nici macar national, ci general uman.
Pur si sim­plu, oamenii îsi ies din tîtîni, bunul-simt sucomba, dela­tiunea si tradarea pun între paranteze orice urma
de moralitate, tabla de valori se vede rasturnata si mediocritatea asasina îl uzurpa pe însusi Dumnezeu. Diaristul îsi
priveste prietenii, co­re­ligionarii, tovarasii de ideologie, compatriotii... si nu-i mai recunoaste. Împrejur se porneste
un macabru dans al ororii, rit­mat de o muzica sinistra, iar publicul este compus, într-o pro­portie covîrsitoare, din mutanti morali.
În sufletul sau se duce o lupta cumplita între credinta de neoprit în valorile stîngii radicale si realitatea unei reforme care
distruge vieti, constiinte si opere. Evreu care a supra­vie­tu­it Holocaustului, om dedicat unei viziuni politice utopice –
comunismul – si, mai ales, spirit liber, unul ce nu-si afla locul într-o societate uniformizata, Emil Dorian se gaseste
în cea mai ingrata situatie cu putinta. Evreul, stîngistul si progresistul nu pot renunta la speranta în revolutia rosie mondiala,
pe de o par­te ; pe de alta, insul de bun-simt, justitiarul si militantul ci­vic nu pot eluda stridenta unei realitati ce nu are nimic
în co­mun cu fantasma comunista. Oare exista solutie ? Oare se poate iesi dintr-o asemenea dilema existentiala ?
Din pacate, orice raspuns ramîne în registrul tragic. Din fe­ricire, disperarea generata de un asemenea raspuns poate evita
o decizie radicala, depresia sau chiar sinuciderea prin re­cur­sul la eva­ziune. Emil Dorian afla astfel o ingenioasa si salutara
cale mediana între fidelitatea fata de cauza si asu­ma­rea unei realitati pe care sa o transfi­gureze diaristic. Altfel spus,
se refu­gi­a­­za în scris : devine martor, consemneaza, descrie, re­fu­za sa uite, nu trece cu vederea, acumuleaza date, creioneaza
por­tre­te, face hermeneutica aplicata la faptul istoric, dar, mai ales, su­pra­vietuieste moral. Jurnalul devine camaradul,
confe­so­­rul si psi­ha­nalistul sau, adeseori cel mai bun prieten. E o pre­­zenta tacuta, care suporta orice grozavie. Nu condamna,
în­te­le­ge si sto­cheaza, înghetînd timpul si facînd prezentul su­por­tabil. [...]
 
 
 
Editura CompaniaStr. Tuberozelor Nr. 9, Sector 1, 011411 Bucuresti
Tel. editura : 021 223 23 28  Fax : 021 223 23 25
Departamentul difuzare Tel. : 021 223 23 37  Fax : 021 223 23 24
E-mail :
compania@rdslink.ro  compania@clicknet.ro
www.compania.ro

Niciun comentariu: