Proiectul Iuliei Nistor s-a format firesc, ca un organism funcțional, un corp de investigație compus din trei părți independente, cu forme și funcții diferite, dar interconectate. Pictura, fotografia și instalația-labirint formează acest traseu organic, în care prima, pictura este retina, organul care fixează vizibilul și transformă semnalele luminoase în informații; cea de-a doua, fotografia sau mai bine zis, “ecogeografiile” sunt organe de contenție, formațiuni tisulare care pot fi investigate sonoro-tactil, iar cea de-a treia, instalația-labirint, reprezintă sistemul de legătură, rețeaua transmițătoare de informații și fluide comunicante. În același timp, labirintul reprezintă și provocarea, încurcătura în care poți intra în timpul procesului. Firul roșu călăuzitor, în acest caz, îl avem înăuntrul nostru, iar în fiecare călătorie imaginară nu vom uita drumul înapoi.
Ecogeografiile Iuliei Nistor combină imaginea fotografică cu matrița ecografiei, specifică imagisticii medicale, iar filtrul memoriei se suprapune pe aceste formate și devine, pentru moment, același cu filtrul aparatului de citire a interiorului. Alb-negrul imaginilor și ambiguitatea lor cețoasă ne amintesc pe rând, dar fără o intenție descripitivă, de orașe vizitate de artistă, într-un flux al memoriei strict subiectiv. Forma de evantai răsturnat a ecografiilor în care au fost înregistrate imaginile finisează cadrul și îl transformă într-un fel de medalion atipic.
Procesul picturii este unul esențialmente cerebral, în care artista reconstruiește realitatea prin alegerea instinctivă a unor fragmente de gânduri, de instanțe vizuale, pe care le recompune în spații transparente, goale. Aceste goluri sunt realizate cu grund transparent și face aluzie la diferența dintre parte și întreg, dintre delicatețea detaliului și imensitatea ansamblului.
Labirintul: ieșirea se face pe unde ai intrat, nu există un plan B. Dar dacă nu mai știi pe unde ai intrat? Anxietatea rătăcirii în labirint este atenuată de piesele de domino care te ghidează aleator către un sens crescător sau descrescător pe care nu îl regăsești într-o logică prestabilită. Haosul este prezent în cifrele care urcă și coboară, luate câte una, câte două, câte trei, patru, cinci sau șase. Uităm să numărăm, doar le pipăim când trecem pe lângă ele. (Simona Vilău, iunie 2013)
EN
Non-sense is Iulia Nistor’s first solo show and it comprises artworks made in 2012-2013. The Romanian-born (1985, Bucharest) artist lives and works in Nuremberg and she is a Ph.D. candidate in Philosophy at the University of Regensburg, Germany.
Her project has grown natural, as a functional organism, a body of investigation composed by three independent parts, with different, but interconnected forms and functions. Painting, photography and the maze-installation form this organic course, in which the first - painting is the retina, the organ that sets the visible and transforms the light signals into information; the second, photography or, better said, the “eco-geographies” are contention organs, tissue formations that can be sonographically and tactile investigated, and the third, the maze-installation represents the linking system, the information and communicational fluids transmission network. In the same time, the maze represents the challenge, the predicament one can face during the process. The guiding red line, here, is to be found inside us, and in each imaginary journey we won’t forget the way back.
Iulia Nistor’s eco-geographies combine the photographic image with the matrix of ecography, proper to medical imaging, and the filter of memory superposes on these formats and becomes, for an instance, the same with the filter of the inner-reading equipment. The images in black and white with their foggy ambiguity ressemble, one by one, with no descriptional intention, cities visited by the artist, in a strictly subjective stream of consciousness. The upside-down fan shape of ecographies, in which the images were recorded, frames the still image and transforms it into an atypical locket.
The process of painting is essentially cerebral, the artist reconstructs reality by instinctively choosing fragments of thoughts, of visual instances, that she recomposes in empty, transparent spaces. These blanks are made with transparent gesso and they allude the difference between the fragment and the whole, the delicacy of detail and the immensity of the set.
The Maze: the exit is the entrance, there is no plan B. What if you don’t know the entrance anymore? The anxiety of getting lost in the maze is attenuated by the dominoes, which aleatory guides you to an increasing or decreasing stream that you can’t recollect in preset logic. Chaos is present in the upstreaming and downstreaming digits, taken one by one, or two by two, or three by three, even four, five or six. We forgot to count them, we just touch them when we pass by. (Simona Vilau, June 2013)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu