„Cultura pop a contribuit la căderea comunismului” Radu Pavel GHEO în dialog cu Marius CHIVU
Impresia mea e că toată cultura pop românească dinainte de ’89 era formată din „împrumuturi“ localizate, cuminţite şi cărora li se adăuga şi ceva morală comunistă: producţiile lui Sergiu Nicolaescu copiau filmele cu gangsteri americani, western-urile cu Ilarion Ciobanu erau spaghetti western (adică trecute prin imaginarul italian), muzica uşoară era plină de cover-uri pentru care nimeni nu plătea copyright: refrenul „Cause I’m your lady“ de la Jennifer Rush devenea „E scris în stele“ la Eva Kiss, Cenaclul Flacăra era un Woodstock naţionalist şi tot aşa...
Da, da, şi mai erau şi alte preluări „din repertoriul internaţional“, cum se spunea pe vremea aceea: Dida Drăgan, cu „Singurătate în doi“ din 1987, pe melodia celor de la Spandau Ballet, „Through the Barricades“, sau Mihaela Runceanu cu „Nu te-am uitat“, care se păstra ceva mai aproape de sensul melodiei originale, faimoasa „Still Loving You“ a celor de la Scorpions...
Nu mai vorbim de ABBA preluaţi de Savoy şi de mulţi alţii.
Da, ar mai fi multe. Ai dreptate: la noi conducerea statului căuta forme de adaptare şi îmblînzire a culturii pop occidentale, probabil în virtutea ideii că, dacă nu poţi să interzici cu totul un fenomen, atunci măcar să-l controlezi. Numai că pop-ul, în sensul lui tare, se manifesta oricum şi nu urma direcţiile impuse de organele de stat şi de partid. Varianta sa edulcorată era o faţadă şi, pe de altă parte, un reflex imitativ, un fel de servilism în faţa capitalismului – deşi nu cred că la nivel oficial s-ar fi recunoscut aşa ceva. Bănuiesc că Sergiu Nicolaescu şi visa să fie cel mai american regizor român, iar Adrian Păunescu se vedea lider de Woodstock românesc. Influenţa lor nu o pot contesta. Dar pentru tinerii de atunci, cultura pop autentică trebuia să fie occidentală. Adică să nu provină nici măcar din Europa de Est. Noi, în Banat, ne mai hrăneam şi cu mostre de cultură pop iugoslavă, dar asta, în primul rînd, pentru că Iugoslavia era un portal deschis larg spre Occident, nu fiindcă era un stat comunist acceptabil, iar, în al doilea rînd, pentru că şi ei imitau, şi chiar copiau fără ruşine módele şi modelele din Occident.
Ce oferea, de fapt, pop-ul, tinerilor din blocul comunist?
Tinerii de atunci voiau să se sincronizeze cu cei din Vest, să fie părtaşi la o cultură de prestigiu. Iar asta însemna muzica epocii – şi neapărat în engleză, căci asta era limba pop-ului. Pentru noi, la vremea aceea, cît timp nu ştiam altceva, absolut toate formaţiile şi soliştii de muzică erau vorbitori nativi de limbă engleză şi (aproape implicit) americani. Cînd şi cînd, mai dădeam peste reviste occidentale, de obicei Bravo, aduse prin intermediul vreunui român emigrat, şi mai aflam că, de fapt, U2 sînt irlandezi, Alphaville sînt nemţi, A-ha – norvegieni,
Apropo, uite ce gusturi amestecate. De fapt, nu conta puritatea de gen (muzical sau altul), ci declaraţia de fidelitate faţă de acea cultură pop, de masă, occidentală şi, implicit, de respingere în masă a culturii oficiale de la noi. Fiindcă mai exista şi componenta asta, de masă, a asimilării pop-ului. Să asculţi, de exemplu, Pink
E interesant faptul că pirateria de atunci (pe casete audio sau benzi de magnetofon) se datora nu constrîngerii economice (piratez că n-am bani de original), dar cenzurii politice (piratez că n-am voie)...
Sau piratez fiindcă n-am de unde lua originalele.
Aşa cum se întîmpla cu casetele video multiplicate la infinit şi care circulau prin toată ţara...
Dar nici măcar nu cunoşteam conceptul de piraterie. Şi dacă voiam neapărat nu ştiu ce muzică, plăteam destul de mult pentru ea. În Timişoara se deschisese, la un moment dat, un centru de înregistrări cu autorizaţie, unde puteai să-ţi înregistrezi muzică din catalogul lor. Dacă ne-am fi luat după legile copyright-ului, tot ce se făcea acolo era ilegal. Proprietarii (mici întreprinzători cred că le-am zice azi) aveau o sursă de muzică în Occident (fiindcă graniţele n-au fost niciodată atît de impermeabile pe cît le-ar fi vrut autorităţile), iar în cataloagele lor găseai de la rock vechi pînă la ultimele noutăţi pop – plus multă-multă muzică populară locală, pentru care exista cerere serioasă. Aveau, de exemplu, vreo zece-cincisprezece albume AC/DC, Iron Maiden, Pink Floyd, dar şi Deff Leppard, Madonna, Michael Jackson, Sandra... Înregistrarea unei casete de 60 de minute costa 60 de lei (1 leu pe minut). O casetă neînregistrată Orwo costa tot cam atît. Total: 120 de lei. Tot atunci, o carte apărută în „Biblioteca pentru toţi“ era 5 lei, iar un volum din operele complete ale lui Shakespeare de la Editura Univers, cartonat, legat şi cu supracopertă, vreo 50 de lei. Aşadar, nu era ieftin şi se pirata oarecum cu voie (dar fără ştire) de la stăpînire.
Pe ce se dansa în discotecile de atunci? Îmi amintesc scene în care cei care aduceau casete originale cu pop occidental le dădeau DJ-ului, şi acela le punea imediat...
În discoteci, atîtea cîte existau, rareori se asculta muzică românească. Oficial, existau nişte playlist-uri care trebuiau aprobate, dar nu le respecta nimeni, fiindcă exista o interdependenţă între tinerii dornici de cultură occidentală şi responsabilii Caselor de Cultură: biletele de intrare de la discotecă (numită, probabil, „seară culturală“) însemnau bani, deci realizări economice. Responsabilii bifau realizările, tinerii se alegeau cu entertainment-ul şi toată lumea era mulţumită. La o „seară culturală“ cu muzică românească n-ai fi strîns public dispus să plătească. Într-un fel, subteran şi subînţeles, acolo se făcea o negociere tipică unei economii de piaţă, ce implica o cerere şi o ofertă.
Pop vs morala proletară
Spuneam în recenzie că romanul tău Noapte bună, copii! conturează imaginea unei rezistenţe prin cultura pop, care, fiind cenzurată, se ideologizase: expresia decadentismului occidental – pentru unii, pentru alţii – expresia libertăţii şi democraţiei... De ce era sau se credea că e nocivă cultura pop occidentală?
Un răspuns simplu şi, cumva, grosolan ar fi: pentru că erau nişte prostănaci. Nu e o exagerare. Oamenii din vîrful ierarhiei de partid din anii ’80 erau nişte făpturi rudimentare, cu o educaţie precară, care voiau să impună un cod comportamental rigid şi erau obsedaţi de controlul asupra maselor. Sistemul voia să uniformizeze, să egalizeze indivizii şi comportamentele, să menţină totul sub control. Eu cred că, pînă la urmă, chiar şi în absenţa nenorocirii din 1985, de pe stadionul din Ploieşti, Cenaclul Flacăra tot ar fi fost interzis, deşi rolul lui era tocmai de supapă, de defulare controlată a energiilor rebele adolescentine.
Mă gîndesc ce uniformizată şi controlată ne era viaţa în liceu. Aveam uniforme obligatorii, standard, care ne identificau ca membri ai unei categorii sociale, aveam program fix, rigid, cu adunare în careu dimineaţa, cu intonarea imnului de stat, cu manifestări organizate de profesori responsabili (seri culturale, gazete de perete). Trebuia să ne tundem regulamentar, să ne îmbrăcăm decent, să ne comportăm cuviincios.
Dincolo de muzică, şi vestimentaţia sau frezele diverselor curente pop transmiteau un mesaj, unul inacceptabil pentru un sistem totalitar. Cum să-ţi vopseşti părul în verde, tovarăşe elev? Ce exemplu le dai celorlalţi colegi? Cum să porţi blugi, în loc de uniforma şcolară? Sau să îţi agăţi un lanţ la pantaloni? Ce înseamnă asta? Nu însemna decît că voiai să fii altfel, altfel decît ceilalţi şi altfel decît îţi impunea autoritatea – oficialitatea, indiferent care era ea. Şi de asta se temeau autorităţile: cultura pop corupea tinerii, îi abătea de la morala proletară şi oferea posibilitatea de a te opune ei. Exista o singură cultură populară, cea impusă de la centru, şi un singur tip de manifestare colectivă – cea trasată ca sarcină de la centru. Păi, ce s-ar mai fi ales de demnitatea naţiunii dacă, de exemplu, aşa cum în Marea Britanie Sex Pistols au compus o piesă punk intitulată „God Save the Queen“, s-ar fi găsit cineva în România care să creeze o variantă punk la „Trei culori cunosc pe lume“?
Dar nu vreau să exagerez tenta socială a pop-ului. Pentru români, şi nu doar pentru adolescenţi, pop-ul reprezenta în primul rînd entertainment. Era cultură de consum şi, aşa criticată cum e ea şi azi, a contribuit în mare măsură la căderea comunismului.
Şi pop-ul uniformizează, dar asta rămîne o opţiune personală, de gust, de vîrstă etc., nu obligaţie de partid. Cu alte cuvinte, dacă vreau să mă îmbrac sau să-mi fac freza conform modei, ăsta e un statement absolut personal şi oricum temporar. Ţine de libertate şi de loisir, nu de constrîngerea ideologiei.
Da, ce-i drept, există o nevoie de uniformizare şi la adolescenţi. Nu e conştientă, ba chiar dimpotrivă: s-ar revolta (ne-am fi revoltat) la idee. Dar mai toţi adolescenţii se revoltă aproximativ la fel, în felul lor, al grupului. De-aia sînt şi victime atît de sigure ale modei. Ideea e să nu-i obligi, ci să-i cucereşti – pe cît mai mulţi. Asta e şi miza culturii pop în ansamblul ei: să prindă la mase. În felul ei, avea acelaşi public-ţintă ca şi ideologia comunistă. Doar că scopurile erau altele. Şi promotorii ei erau mai inteligenţi. Într-un fel, cu morala lor puritan-burgheză şi cu autoritarismul lor, ideologii comunişti erau un fel de părinţi nesuferiţi, care îţi interzic mereu să faci ce vrei.
Mă gîndesc dacă cultura pop, lăsată la liber, ar fi prelungit comunismul sau dacă nu cumva i-ar fi grăbit căderea. RDG sau Iugoslavia au avut, în fond, şi comunism, şi pop capitalist.
Nu pot s-o dovedesc, dar sînt convins că pop-ul a contribuit la căderea comunismului. Nu neapărat la noi, unde Revoluţia a fost declanşată într-un mod oarecum vetust, de un grup de credincioşi creştini strînşi să-şi apere pastorul – şi cred că atunci ar fi declanşat-o orice. Dar viaţa după comunism, pe care ne-o imaginam exclusiv pe model occidental, capitalist, a fost un catalizator puternic, fiindcă informaţiile despre modelul occidental n-au pătruns la noi prin texte teoretice despre liberalism sau despre economia de piaţă, ci prin cultura pop: prin filme, muzică, gadget-uri.
După Revoluţie, oamenii asta voiau: cultură pop, adică blugi, Coca-Cola, filme, videoclipuri, concerte... Nu ţi se pare că asta e cel mai mare elogiu adus culturii pop?!
Ba da. Îmi şi amintesc ce dezlănţuire recuperatorie a fost după decembrie ’89. Am încercat să asimilăm rapid tot ce ni se refuzase pînă atunci. Nu vorbesc de cultura înaltă, care se adresează unui public restrîns, ci exact de cultura pop, care se presupune că e a tuturor. Pînă şi azi, televiziunile comerciale de la noi mai rulează cîte un film văzut de noi la videotecile clandestine, de apartament, în anii ’80. Formaţii de muzică din acei ani, ajunse acum la capătul carierei, vin în România (şi în toată Europa de Est), unde găsesc în continuare numeroşi fani încă neîndestulaţi de concerte – cei care îşi împlinesc visele de atunci cu o mică întîrziere, dar cu sentimentul victoriei. Mă întreb: trăim oare noi, est-europenii mai vîrstnici, un pic în trecut? Încercăm să retrăim ce n-am apucat atunci? Sau, pur şi simplu, îmbătrînim şi ne e dor de tinereţe? Mie îmi place uneori să stau şi să mă uit la cîte un film de atunci, cum ar fi Back to the Future. E un exerciţiu nostalgic straniu, fiindcă el ilustrează o cultură în care n-am trăit la timpul ei, ci după care am tînjit, iar acum, cînd o am la dispoziţie, timpul ei a apus.
Dar cu Coca-Cola e altă poveste. Coca-Cola e veşnică.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu