Un muzeu al costumului bucureștean- interviu cu Adina NANU -
Puţină lume ştie că în Capitală există, deocamdată neoficial şi neconvenţional, un nou Muzeu al Costumului Bucureştean din secolele XIX-XX. Cînd şi cum a apărut el?
Mie mi se pare că s-a făcut singur, că s-a născut şi a crescut lîngă mine, că obiectele şi costumele s-au chemat unele pe altele, iar eu nu am făcut decît să le supraveghez, ca un păstor o turmă de oi. Totul a început cu nişte cutii rotunde în care mama mea păstra pălării vechi, gentuţe de bal din mărgele şi podoabe din alte vremuri, cu care ne jucam din cînd în cînd.
Cînd s-a înfiinţat, la Universitatea de Arte, cursul de istoria costumului, pentru viitorii scenografi şi creatori de modă, eu am continuat să predau tot istoria artei, ca şi pînă atunci, doar mi-am schimbat punctul din care o priveam, plasînd în centrul atenţiei pe creatorul arhitecturii, sculpturii şi picturii. Studiind costumele diferitelor epoci, m-am convins că, departe de a fi doar una din artele decorative (îmbinînd utilul şi esteticul) – cum sînt mobilierul, ceramica sau textilele –, „imaginea omului“ este cheia înţelegerii stilului unei epoci. Hainele, care se uzează cel mai repede, au permis experimentarea unor forme noi, înainte să se ridice edificiile sau monumentele care durează peste veacuri.
Rezultatul cursurilor au fost cărţile Artă, Stil, Costum din 1976 (reeditată în 2006 la Editura Noi Mediaprint) şi Arta pe Om, din 2001, Editura Compania. Dar colecţia cum a apărut?
Îi invitam uneori pe studenţi acasă, unde deschideam cutiile de pălării – devenite material didactic – iar ei îşi puneau pe cap ba un joben, ba un melon sau o pălărie cu pene şi erau interesaţi doar de cît de bine le stă. Ca să demonstrez că o pălărie este doar un element al unei compoziţii, care se poate citi ca şi o sculptură sau o pictură, am încercat să reconstitui ansambluri, cu haine şi accesorii, răscolind casa şi apelînd la rude şi prieteni. Cînd nu am mai avut loc de ele, am organizat prima expoziţie, în iarna 1996-1997, la Muzeul Colecţiilor din Bucureşti, de unde, în vara următoare, am dus-o la Muzeul de Artă din Constanţa. Din acest moment au intrat în joc amicii şi colegii, apoi prietenii acestora, care şi-au adus aminte că au în casă lucruri de demult pentru care nu mai au loc, dar pe care nici nu se îndură să le arunce, iar mutarea lor la muzeu a apărut ca o soluţie salvatoare, onorabilă şi admirabilă – la propriu. Şi aşa colecţia a crescut şi creşte în continuare de la sine, iar eu mă joc punînd piesele la locul lor, ca într-un mare „puzzle“.
Cum vă descurcaţi singură cu o sută de manechine îmbrăcate, multe pălării şi alte piese în aşteptare?
Norocul meu este că nu sînt singură. Sîntem o echipă de patru – trei doctori în arte şi un doctorand; fiica mea, Unda Popp, prof. univ., care răspunde de catedra de Modă de la UNA, fiul ei, Iosif Oprescu, asistent la design UNA, şi fiica ei, Ana Stanciu, preparator la scenografie la UNATC. Cînd pregătim o expoziţie, am ajuns să ne înţelegem şi fără cuvinte.
Ce expoziţii aţi făcut?
Pînă azi în total zece, cele mai însemnate la palatul Cotroceni, – „Costume la Curtea Regală“ în 2008, apoi la Muzeul Naţional de Artă din Bucureşti – „Eleganţă Românească“, în paralel cu „La Blouse Roumaine“ de Yves Saint Laurent, în 2009. În anul următor, 2010, costumele noastre au călătorit la Veneţia, în Muzeul Costumului din Palazzo Mocenigo, chiar de carnaval, apoi la Muzeul Peleş din Sinaia, unde expoziţia „Dantelele Reginelor“ a ţinut pînă în februarie 2011. De fiecare dată, am avut altă temă şi am pus în valoare alte piese, înşirîndu-le pe firul altei idei, ca de pildă în cazul „Nunţii“, ilustrată la MNAR, în care am comparat parurile de mireasă, găsind sursa tradiţiei româneşti în Bizanţ, în găteala Teodorei, soţia Împăratului Iustinian, sau în „Dantelele Reginelor“, unde au putut fi admirate şi piese lucrate de mîna reginei Elisabeta. Legătura dintre muzică, dansul de salon şi costum, de-a lungul timpului, de la vals la charleston, rock etc., a fost demonstrată în faţa vizitatorilor în expoziţii, de studenţi de la Universitatea Naţională de Artă Teatrală şi Cinematografică, sub conducerea prof. dr. Costin Anghel, rezultînd filme video.
Cum reacţionează publicul într-un astfel de muzeu?
Odată ce haine purtăm toţi vrînd-nevrînd, oamenii vin într-o expoziţie de costume mult mai relaxaţi şi mai deschişi decît într-una de artă modernă, pe care se tem că nu o vor pricepe. Odată intraţi, li se poate vorbi însă, ca în orice muzeu de artă, despre desen, valoare, culoare, proporţii, expresie etc. etc. Am constatat că reconstituirea unor stiluri din trecut şi prezent într-o formă artistică, prin compoziţii care să sugereze farmecul propriu fiecărei epoci, atrage publicul de toate vîrstele şi categoriile, dispunîndu-l să se lase iniţiat şi în literatură, muzică, dans, şi să absoarbă cultură aproape fără să-şi dea seama.
Costumele, obiectele şi bijuteriile din Bucureştiul ultimelor secole demonstrează şi nivelul ridicat al vieţii de la noi, împletirea tradiţiilor europene cu cele autohtone, ca un argument convingător că românii nu au trăit numai în bordeie. În muzeu, portul naţional este expus, pe de o parte, ca rezultat al culturii satului, pe de alta, ca veşmînt purtat la curtea regală, cu valoarea simbolică a unui steag şi cu eleganţa rezultată din transpunerea în materiale delicate şi preţioase, ca mătasea brodată cu fir şi paiete. (Ceea ce îi miră nu numai pe străini, ci şi pe mulţi români.)
Cum răspunde un astfel de muzeu întrebărilor actuale despre cum e mai bine să ne îmbrăcăm?
În momentul de faţă omenirea trece printr-o mare criză „de imagine“. Înainte vreme, personajele „la vedere“ – regii şi nobilii, apoi actorii de pe scenă, cum erau cîntăreţele de operă – erau îmbrăcate de profesionişti. Exagerările vestimentare ale reginei Marie Antoinette erau desigur datorate şi creatoarei ei de modă,
În trecut, nu numai veşmintele erau concepute pe măsură, unicat, haute couture, pentru a avantaja pe purtător şi a-i ascunde defectele, dar şi pălăria, accesoriile, coafura şi machiajul erau gîndite pentru a forma o unitate armonioasă. Frumuseţea era principala deosebire a celor avuţi, „distinşi“. Astăzi, ca efect al democratizării, costumul a încetat să mai comunice rangul, funcţia şi averea (cel puţin de la distanţa de la care nu se văd etichetele firmei). Costumul clasic, bleumarin e uniforma civilă a oficialilor, iar în timpul liber blugii, tricoul şi adidaşii sînt suficienţi. Globalizarea, circulaţia vizuală prin TV şi Internet riscă să anuleze originalitatea personală. Toată lumea cumpără confecţii, piese separate, iar asamblarea lor se face de obicei la întîmplare. Asortarea e considerată demodată.
Există vreo soluţie?
Singura eficace este educaţia vizuală. Sigur că există oameni născuţi cu gust, ca o formă de talent, care se manifestă ca şi artiştii amatori. Majoritatea însă nu se descurcă, îşi neglijează sau îşi ratează propria imagine. La şcoală se învaţă de toate, din toate domeniile, dar nimic despre această „a doua piele“, înfăţişarea pe care, de la Adam şi Eva, omul, preluînd modelul Creatorului, a decis să şi-o creeze el însuşi. Or, „imaginea umană“ este făcută din aceleaşi mijloace de expresie ca şi un tablou sau o sculptură, din desen, valoare (umbră şi lumină) şi culoare, la care se adaugă reacţiile senzoriale provocate de materialele folosite. Iniţierea artistică, al cărei loc este la disciplina „Educaţie Vizuală“, ar trebui – cred eu – extinsă, în ultimele clase ale învăţămîntului obligatoriu, şi la imaginea umană, şi sînt sigură că i-ar interesa pe elevi mai mult decît multe alte materii.
Unde se află însă acest nucleu al viitorului Muzeu al Costumului Bucureştean?
Într-un loc absolut neconvenţional: într-un adăpost antiatomic. Universitatea particulară de ştiinţe economice ARTIFEX, aflată în cartierul Grozăveşti, între Politehnica şi cheiul Dîmboviţei, a fost obligată să-şi construiască în noul local un astfel de adăpost, la demisol, lipsit de ferestre (avînd drept urmare temperatură şi umiditate constante, potrivite conservării textilelor). Rectorul universităţii, prof. dr. Dan Cruceru, amator de artă, ne-a îngăduit, la început, să ne depozităm manechinele, care nu mai încăpeau la noi, nici în pod, nici în pivniţă. Cînd am văzut spaţiul generos, am aranjat o expunere cronologică. Rectorul, impresionat de aceasta, a zugrăvit pereţii, a aşternut gresie pe podea şi a montat spoturi de lumină.
Cum se poate vizita acest muzeu în devenire?
Deocamdată, neexistînd pază şi personal de muzeu, şi noi, echipa, fiind toţi foarte ocupaţi, putem primi doar rar, la cerere, grupuri organizate. Sînt şi eu curioasă cum va evolua mai departe turma noastră de costume.
Adina Nanu este prof. univ. dr. la Universitatea Naţională de Arte şi Universitatea Naţională de Artă Teatrală şi Cinematografică din Bucureşti. A publicat aproximativ 30 de volume de istorie şi critică de artă.
a consemnat Iaromira POPOVICI
sursa
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu