kessler

Canonul ecoului (Polemici) - Erwin Kessler Revista 22
Conştient de grotescul situaţiei, sper să se încheie ceea ce am convingerea că nu este polemica momentului: istoria,
şi îndeosebi istoria artei noastre, au trecut de mult peste momentul babo-ciucurencist.

Mă simt jenat de faptul că disputa din jurul textelor mele despre Vladimir Zamfirescu continuă la un nivel pompieristic, cu infime angajamente intelectuale. Eu nu am scris nimic cu ură şi orbire, ci doar cu groază şi durere. Vehemenţa textelor respective reda ultragierea mea ca privitor, atins de kitsch-ul patent al unei arte cu pretenţii geniale. Tonul transcria exasperarea în faţa adulării, acum, a unui model de artă şi artist (modelul babo-ciucurencist, în raport cu care Vladimir Zamfirescu este doar un caz oarecare) ce a corodat, în ultimele decenii, tot ceea ce ar putea însemna autenticitate creatoare în arta noastră „matură“.

Nu am să reiau aici argumentele din textele publicate anterior în revista 22. Referitor însă la convingerea exprimată de Andrei Brezianu, în articolul Un Zoil al zilelor noastre, din Dilema Veche nr. 287, anume că Vladimir Zamfirescu reia clasicii artei universale cu aceeaşi îndreptăţire cu care, printre alţii, Picasso îl reia, în Meninele sale, pe Velázquez, trebuie făcută cel puţin precizarea că Picasso aduce cubism acolo unde acesta nu era şi nici nu adia. Meninele sale nu arată deloc, dar deloc precum acelea ale lui Velázquez. Géricault, amintit şi el de Andrei Brezianu, aduce romantism în barocul lui Caravaggio. Van Gogh aduce expresionism în realismul lui Holbein etc. etc. Toţi artiştii adevăraţi au adus ceva fundamental nou atunci când şi-au reluat înaintaşii, tocmai pentru că s-au adus pe ei înşişi, nu nişte fantoşe fără conţinut.

Vladimir Zamfirescu, precum toţi babo-ciucurenciştii, aduce rembrandtianism în schemele rembrandtiene, îl aduce pe Renoir în tablouri gen Renoir şi pe Caravaggio în tablouri gen Caravaggio. Vladimir Zamfirescu aduce vechimea în vechi. El e tautologic. Ne arată că arta mare e artă mare chiar şi-n pastişele sale (încă ar fi bine şi aşa, dar tablourile sale arată în realitate chiar mai rău decât reproducerile lor). Şi nici măcar de apropriere post modernistă nu poate fi vorba la Zamfirescu, pentru că el nu pune niciun filtru, nicio distanţă (afectivă, reflexivă, tehnică, politică), între el şi modelul său. El doar reia, mimează şi atât. Precum toţi babo-ciucurenciştii, Vladimir Zamfirescu are canonul ecoului. Dar smerenia venită din limită e doar limită, nu smerenie: ea umileşte şi perverteşte publicul, nu-i încălzeşte inima şi nu-i căleşte spiritul. Doar îi păcăleşte clipa. Din cauza perpetuării acestui model, arta care îi este fidelă nu are muzeu, nu are specialişti dedicaţi, istorici de artă, nu are ecou printre tineri, nu are curatori şi niciun viitor. Are doar lăudători, chimvale sunătoare în deşert, care cred că au atins nirvana când au dat de Fata Morgana.

Chimvale prost informate, precum Andrei Brezianu, care îşi induce în eroare cititorii afirmând că articolul meu, Fata Babei, ar fi fost „publicat – inexplicabil - după închiderea retrospectivei Zamfirescu“, retrospectivă încheiată însă pe 15 iulie, în timp ce revista 22 conţinând articolul incriminat a apărut pe 11 iulie. Mai mult, semnatarul textului din Dilema Veche îşi continuă dezinformarea calomnioasă afirmând că subsemnatul ar fi „autor al unei singure cărţi“, doar pentru că aceea îi este cunoscută domniei sale. Deşi îndrituirea de a scrie, la fel ca şi accesul la adevăr, nu au ca reper nici data la care a fost publicat un anumit text şi nici numărul de volume ale unui autor, mă văd nevoit să precizez că patru cărţi poartă numele meu (CeARTă, Bucureşti 1997, Ymago Sophystica, Maastricht 2000, La ce bun arta, Bucureşti 2008, Cel ce se pedepseşte singur, Bucureşti 2009), în timp ce numeroase antologii şi monografii în limba engleză sau franceză mă au ca editor, iar publicului de specialitate îi sunt cunoscute, pe lângă acestea, volumele care mă au ca autor/editor, Culorile Avangardei. Arta în România 1910-1950 (2007) şi TextImage. Perspectives on the History and Aesthetics of Avant-garde Publications (2008).

Despre volumele la care am fost coautor, apărute în Franţa (Flore et jardins au Moyen Âge), Olanda (Issues in Aesthetics) şi Anglia (Honour), nu are rost să insist, pentru că în ele nu este vorba despre Vladimir Zamfirescu, ci despre Bosch, Caravaggio sau Duchamp.

Conştient de grotescul situaţiei, sper să se încheie ceea ce am convingerea că nu este polemica momentului: istoria, şi îndeosebi istoria artei noastre, au trecut de mult peste momentul babo-ciucurencist. Vladimir Zamfirescu agită şi încântă doar spiritele celor care nu se află în miezul lucrurilor artistice. Evenimentele artei noastre din ultimii ani se numesc Rostopasca, Mircea Cantor, Şcoala de gri de la Cluj etc. Ar trebui să ne preocupe faptul că în 2009, Editura Hatje Cantz (da, chiar Hatje Cantz!) a publicat prima monografie Adrian Ghenie. Ar trebui să ne preocupe impactul pieţei şi al mizelor locale şi globale asupra artei noastre şi asupra circulaţiei sale internaţionale, să vedem cum se ajustează ierarhiile din mers şi încotro merge acest mers. Dar parcă aud din tranşeele babo-ciucurenciste: cine e, monşer, Ghenie ăsta, şi ce e, la o adică, Hatje Cantz, vreo îngheţată, ca Häagen-Dazs?! //

http://www.revista22.ro/canonul-ecoului-polemici-6611.html
de vazut articolele
Marmura de aur
si Fata Babei
intr o ordine cronologica inversa.