“Curatorul ideal trebuie să fie capabil să armonizeze cât mai bine demersul artistului cu propria sa proiecţie despre conceptul expoziţiei pe care o r

Marţi, 15 februarie 2011, ora 16:30, are loc conferinţa de presă ce deschide seria de evenimente care vor avea loc la sediul Centrului de Artă Contemporană „LC Foundation” (Calea Victoriei, nr. 25, etaj 1, Bucureşti), iar de la ora 18:30 va avea loc deschiderea oficială şi inaugurarea spaţiului “LC Foundation – Centru de Artă Contemporană”, cu expoziţia “FIGURE IN. FIGURE OUT. Un index proaspăt de artişti figurativi din „al doilea val”, prima ediţie. Andra Rotaru a dialogat cu Simona Vilău, curatorul acestei expoziţii şi al Centrului de Artă Contemporană „LC Foundation”, în exclusivitate pentru AgenţiadeCarte.

Pe 15 februarie 2011, se inaugurează un nou centru de artă contemporană, LC Foundation (Calea Victoriei, nr. 25, Bucureşti). Prima expoziţie care va avea loc în acest spaţiu- “Figure In, Figure Out” – are la bază ideea a 4 artişti vizuali: a ta, a lui Adrian Preda, George Anghelescu şi a lui Ștefan Ungureanu. Vor expune artiştii: George Anghelescu, Traian Boldea, Irina Broboană, Codruţa Cernea, Mihail Coşuleţu, Amalia Dulhan, Paul Hitter, Adriana Horga, Ioana Joa, Florin Pantilimon, Adrian Popescu, Adrian Preda, Lea Rasovszky, Bogdan Raţă, Cristian Răduţă, Radu Rodideal, Sevan Szekely, Ştefan Ungureanu, Ioana Ursa, Simona Vilău, ZANGA, Mihai Zgondoiu. Care e motivaţia care a animat această temă: The First Artwork From The Rest Of Our Lives / Prima Lucrare De Artă Din Restul Vieţii Noastre?

Proiectul nostru s-a dezvoltat dintr-o nevoie elementară, o nevoie pe care am simțit-o cu toții la un moment dat, mai mult sau mai puțin acut – aceea de ne găsi o identitate într-o comunitate care se poate coagula după niște criterii profesionale și, mai mult decât atât, după niște afinități legate de relația pe care o avem cu propriul discurs artistic. Am observat cu toții că există un blocaj de comunicare constant între artiști, chiar dacă din punct de vedere spațio-temporal, vecinătatea sau accesibilitatea mijloacelor de comunicare nu ar fi o problemă.

Una dintre nemulțumirile acestui nucleu de voci este legată de lipsa de inițiativă, cu care ne-am confruntat adesea, atât în ceea ce ne privește pe noi, cât și pe cei din jur. Este la fel de validă și păstrarea unui anume mister (a se citi izolare) în ceea ce privește lucrul artistului și relația sa cu propria realitate subiectivă, însă un mister prelungit sau fără cauză poate fi la fel de dăunător ca expunerea excesivă (în spațiul public sau în mediul online).

Ideea de bază pe care am urmărit-o în cadrul acestui proiect – figurativul și figura umană – poate părea grosieră sau insuficientă pentru anumite categorii de intelectuali, însă nouă ni s-a părut că ar fi un liant decisiv pentru un proiect care să ne reprezinte pe noi, ca principiu general, fără artificii sau găselnițe care ne sunt improprii. În contextul local, București, și nu numai (mi-aș permite să spun, deoarece la Cluj, Sibiu, Timișoara sau Iași există nume foarte importante de artiști tineri ce operează cu figurativul și figura), în ultimii 10-12 ani s-au trasat niște direcții clare (atât ca intensitate, cât și ca valoare) în ceea ce privește identitatea unor artiști care operează cu acest tip de discurs, amintit mai sus.

Am folosit o categorisire (cu rol de busolă în ceea ce ne privește pe noi acum, după aproape zece ani) care iarăși poate fi contestată din varii motive, aceea a unui puternic val figurativ (convențional denumit de noi – primul din perioada postcomunistă) la debutul anilor 2000 (vezi foștii membri ai grupului Rostopasca – Nicolae Comănescu, Dumitru Gorzo, Angela Bontaș etc. sau alte nume care nu au format grupuri, dar care s-au afirmat, ca și primii, ca individualități foarte puternice în același context – Suzana Dan, Gili Mocanu, Alexandru Rădvan, Anca Benera, Roman Tolici, Florin Ciulache, Ciprian Paleologu etc.), val care a devenit monolit după o perioadă, deoarece artiștii respectivi, datorită activității lor susținute și a discursurilor autentice, s-au consacrat pe plan local și au devenit, în majoritate, internaționali.

Însă lucrurile nu s-au oprit aici, ci, oarecum în mod firesc, după anul 2005, din ce în ce mai mulți artiști tineri, încă studenți sau proaspeți absolvenți au creat noi discursuri în zona figurativului, discursuri care nu ne pot face decât să credem că desenul, pictura sau sculptura nu sunt genuri artistice „moarte” sau “depășite”, ci că se reinventează și se redescoperă, lăsând deopotrivă locul cuvenit și binemeritat mai tinerelor noi medii.

Cum am fi putut numi această situație din perspectiva noastră, de acum? Poate convențional, poate insuficient: al doilea val figurativ (sau „Tsunami-ul din Sud”, ca să îl citez pe binecunoscutul curator și galerist Dan Popescu).

De ce 2000 și 2005? Dintr-o rațiune cinstită, și anume că suntem prea tineri ca să oferim o panoramă subiectivă, de martor ocular, a unui context mai vechi (fără a apela la cel „de-al treilea ochi” – studiile și articolele critice sau teoretice, din aceeași rațiune cinstită – a păstrării unei sincerități proprii artiștilor care au creat un proiect pentru alți artiști).

De ce tema „Prima lucrare de artă din restul vieții noastre”? Este un titlu clișeistic ce parafrazează replica actorului Kevin Spacey din filmul „American Beauty” și prin acest mesaj, adresat artiștilor uniți în proiect, am dorit să propunem un exercițiu de forță și, de ce nu?, de introspecție. Să alegem singuri ceea ce considerăm că ne reprezintă cel mai mult din propriul portofoliu de lucrări (sau idei încă nepuse în practică). Să facem un exercițiu mental onest și să ne căutăm propria imagine într-un noian de imagini pe care tot noi le-am creat în timp sau pe care am dorit la un moment dat să le punem în practică. Începând cu 15 februarie 2011 veți putea vedea ce a ieșit.

Și, nu în cele din urmă, de ce „Figure In, Figure Out”? Titlul este intenționat în limba engleză, deoarece jocul de cuvinte nu ar fi fost posibil în limba română la aceeași intensitate și, foarte important, deoarece ne dorim ca acest proiect să se desfășoare anual și, în viitor, să avem puterea să invităm și artiști din alte țări din zona artei figurative. Pe scurt, a fost și un exercițiu de branding.

Cum a decurs pregătirea expoziţiei şi selectarea celor 22 de artişti care vor expune în perioada 15 februarie- 14 martie 2011, la LC Foundation?

Dorința noastră de a crea acest demers s-a manifestat în urmă cu un an, la debutul lui 2010. Nu știam unde și când va fi, tot ceea ce știam era că vrem să fie. Între timp a apărut inițiativa înființării LC Foundation – Centru de Artă Contemporană și perspectiva unui post de curator în ceea ce mă privește, așa că am renunțat la căutarea spațiului de expunere și am mers la sigur. Probabil că, în lipsa acestei oportunități, am fi ales un spațiu neconvențional, dar generos ca dimensiuni. Invitațiile adresate artiștilor au fost nominale, iar diseminarea lor a început în luna aprilie 2010, astfel încât în toamna 2010 știam cine va expune și ce anume. Lista inițială cuprindea mai mult de 22 de nume, însă câțiva nu au dat curs invitației. Cum explicam și în comunicatul de presă, 22 nu este o sumă, un maximum sau o limită, ci este ceea ce am putut noi realiza în cadrul acestor coordonate. Din punctul meu de vedere, a fost o muncă de echipă ideală, fără presiuni și lipsuri majore.

Subtitlul expoziţiei “Figure In, Figure Out” este “Un index proaspăt de artiști figurativi din „al doilea val”. Ce s-a întâmplat în pictura tânără românească, în perioada 2005-2010, şi ce reprezintă mai exact acest “al doilea val”?

Ne-am asumat acest „al doilea val” dintr-o nevoie de a ne plasa firesc într-un context ce are, cred, o identitate clar definită, chiar dacă în mod conflictual.

Până nu demult (și poate, în anumite condiții, continuă și în prezent) antagonismul violent dintre anumite noțiuni, de genul: public-privat, stânga-dreapta, figurativ-abstract, tradiție-inovație, noi medii-vechi medii, viu-mort, sud-nord, est-vest, U.A.P.-non-U.A.P., unii-alții etc. caracteriza cel mai bine contextul artistic românesc, iar acest lucru este foarte vizibil atât în școlile de arte, cât și în mediile sociale – galerii, instituții, ateliere deschise etc. Și cred că acest conflict pornește tot de la acea deja demonizată lipsă de comunicare și, de ce nu?, de disponibilitate către dialog și cooperare. Există un fel de paranoia răzleață și o reticență bolnavă față de tot felul de inițiative, bune sau rele, un conservatorism prost înțeles și un puritanism la fel de prost înțeles, vecin cu ipocrizia, atât în mediile educate (circumstanță agravantă), cât și în cele needucate (circumstanță mai puțin agravantă ca în prima situație, dar la fel de gravă în fond).

Sunt multe lucruri greșite, grăbite, neîmplinite, dar nu aș condamna situația în sine, ci factorii care au condus către aceasta. Și aș enumera aici lipsa de implicare, malițiozitatea, inerția, prejudecățile și mofturile.

Care este situaţia reală a galeriilor din România, a artiştilor, a galeriştilor, şi care este posibilitatea pentru un artist care, să spunem, nu este membru U.A.P., să se bucure de recunoaştere în România?

Ar fi nedrept să vorbesc despre situația reală, adică obiectivă, a acestora, însă aș putea să îți expun părerea mea, strict subiectivă, bazată pe observație și interacțiune, în multe dintre situații.

Cred că în ultimii ani s-au întâmplat o mulțime de lucruri pozitive în România, în ceea ce privește mediul artistic. Dacă înainte statutul de membru al Uniunii Artiștilor Plastici te făcea artist profesionist și atât (în multe dintre cazuri), în prezent s-a implementat și la noi un fel de politică a meritocrației, bazată, în mod logic, pe amploarea pe care a luat-o sectorul privat – comercial sau non-profit. Se folosesc politici de promovare și susținere individuală, lucruri deosebit de importante pentru cariera artistului. Mi se pare extrem de importantă și diversificarea spațiilor private dedicate artei contemporane – galerii, project spaces, open-studios etc. – care au început să se înmulțească, dar nu suficient. Mi-ar plăcea să fie și la noi inflație, ca la Berlin, de exemplu.

Cât despre statutul de membru U.A.P., momentan mi se pare irelevant, deoarece există și alte medii de promovare în afară de galeriile Uniunii. Eu nu sunt membră, la fel cum majoritatea colegilor mei de generație nu au simțit nevoia să fie, dintr-o sănătoasă nevoie de independență.

Ce aduce nou în spaţiul artei contemporane LC Foundation? În lunile de vară, sunt anunţate şi rezidenţe.

LC Foundation – Centru de Artă Contemporană intenționează să dezvolte anul acesta trei programe foarte bine definite: un program curatorial, cu evenimente lunare (pauză în lunile iulie și august); un program de rezidențe artistice pentru 2011, în două tranșe: iulie și august, rezidențe care se vor materializa într-o expoziție colectivă a artiștilor, în luna septembrie și o arhivă online, in progress, în care se vor regăsi informații proaspete, mereu actualizate, despre activitatea artiștilor pe care îi vom invita în proiectele noastre, o arhivă asemănătoare unui calendar viu.

Probabil că există atâţia curatori, câte galerii sau spaţii expoziţionale. Ce anume determină inflaţia de curatori şi cum ar arăta curatorul ideal?

Mie mi se pare că la noi sunt puțini curatori, iar de cele mai multe ori curatorii sunt și galeriști sau artiști, ceea ce explică și lipsa unor școli de studii curatoriale în această țară. Eu mi-aș fi dorit să pot urma o astfel de școală, dacă ar fi existat. La noi fie sunt absolvenți de Arte Plastice și Decorative, fie absolvenți de Istoria și Teoria Artei sau Filosofie sau chiar alte specializări, non-artistice.

Curatorul ideal cred că trebuie să fie capabil să armonizeze cât mai bine demersul artistului cu propria sa proiecție despre conceptul expoziției pe care o regizează. Echidistanța și lucrul profesionist, în spatele scenei, bineînțeles, ar fi alte două condiții inerente acestui profil, nu atât ideal, cât necesar.

După această primă expoziţie, ce va urma?

La data de 18 martie inaugurăm un proiect nou, „adoptat”, și anume „Întâlniri cu desene. 2006 – 2010”, un cadru deschis, un work-in-progress inițiat și conceput de artiștii Lea Rasovszky, Alexandru Rădvan, David Șandor și invitatii lor. Proiectul a debutat ca o platformă de discuții libere despre desen, în cadrul cărora cei implicați și-au comentat propriile teme și abordări, și-au criticat punctele slabe și și-au propus noi subiecte de reflecție, ca ulterior să-și lărgească spectrul de preocupări și să invite periodic și alți artiști, cu care să creeze noi și noi punți de comunicare.

Surpriza acestui demers este că în cei patru ani s-a acumulat o cantitate considerabilă de material vizual prețios, material pe care îl vom face public în perioada 18 martie-14 aprilie 2011 și va putea fi vizitat zilnic, între orele 13:00-19:00, la fel ca toate evenimentele noastre.

sursa