Follow by Email

joi, 31 martie 2011

Salvador Dali – geniul cel mai conştient de propria-i genialitate

Salvador Dali, Jurnalul unui geniu
Editura Humanitas, 2001

Ai auzit de Salvador Domingo Felipe Jacinto Dalí Domenech? Da, e vorba de Salvador Dali, şi cu siguranţă ai auzit de el şi ai văzut măcar câteva dintre picturile lui suprarealiste. Faptul că ai auzit de el spune multe despre personalitatea lui. Este acel geniu autodeclarat care, faţă de alţi oameni, poate la fel de talentaţi (dar care nu s-au autointitulat genii), a ştiut cum să folosească forţa mass-mediei pentru a-şi obţine şi păstra grandoarea, faima şi averea.

Salvador Dali, diferit de celelalte genii, în mod ineluctabil (cuvânt aproape obsesiv folosit de pictor), aş spune eu, are conştiinţa propriului geniu. Cu riscul de a deveni agresiv şi intrigant prin autointitularea şi certitudinea sa, pe lângă operele sale care ne confirmă „starea de geniu”, Dali pare a fi geniul care si-a asumat dreptul de a se auto-interpreta, de a se justifica şi de a descrie universul său suferind de megalomanie, care, împreună cu frica de moarte şi libido-ul, se dovedesc a fi catalizatorul creaţiei sale. Jurnalul unui geniu este cartea în care ni se demonstrează că somnul lui Dali, digestia, extazele, unghiile lui, gripele lui, sângele, viaţa şi moartea lui sunt diferite de ale celorlalţi oameni. Şi până la urmă, nu este el cel mai în măsură să ne facă cunoscute aceste trăiri?

Cartea ar putea fi considerată un manifest subversiv, deoarece autorul nu cunoaşte termenul de „secret”, iar cu o impudoare uşor obraznică şi un simţul umorului rar întâlnit, Dali nu se fereşte să-şi arate zvârcolirile sale de pictor, dragostea sădită pentru Gala (soţie şi muză pentru creaţiile sale), îndrăznind să emită concepţii estetice şi etice din realitatea sa, într-un mod uneori arogant şi excentric. Pe parcursul cărţii mi se pare firesc să te întrebi dacă ai de-a face cu sinceritatea lipsei de modestie sau lipsa de modestie a sincerităţii? În megalomania sa, Dali se complace într-un cerc vicios obsesiv în care erotismul, sadismul, scatologia şi putrefacţia devin obsesive, fiind duse la extreme ce tind uneori spre nebunie. Cea care reuşeşte să-l salveze de nebunie este Gala Diaconov, pe care o întâlneşte iniţial ca soţia poetului Paul Eluard. Pasiunea pe care Dali o cultivă pentru această femeie se dovedeşte a fi suficientă pentru a reuşi să o desprindă din braţele poetului şi să o aducă în braţele sale pentru tot restul vieţii.

„Ca să scriu cele ce urmează, mi-am pus nişte pantofi de lac pe care nu i-am putut încălţa niciodata prea mult timp, pentru că mă strâng cumplit […] strânsoarea lor dureroasă asupra picioarelor îmi ascute la maximum virtuţile oratorice” – cam aşa îşi începe Dali confesiunile în jurnalul propriului său geniu; deschide dialogul cu cititorii săi într-un mod tranşant, asemeni unui semnal de alarmă care avertizează nivelul la care se va purta conversaţia, iar intrelocutorul trebuie să fie pregătit pentru a-i face faţă până la finalul cu capul sus.

Salvador Dali are acel mod distrat de a scrie, iar imaginaţia şi judecăţile lui iuţi şi pregnante pe care le pune în valoare, cu sau fără intenţia de a epata, îl fac să empatizeze cu un scriitor în adevăratul sens al cuvântului.

Şi dacă încă nu v-am convins cât de inedit e tot universul dalinian, v-aş pune o întrebare. Câte tratate despre arta pârţului sau manualul falsului artilerist nedeclarat scris de Contele de la Trompette (Medic al Calului de Bronz Spre folosul persoanelor constipate) aţi citit până acum? Acest tratat pe care îl vei găsi abia la finalul confesiunilor, echivalentul unei capodopere în ramă, aproape detaşată de restul subiectului, uşor de pierdut din vedere, moment în care realizezi că Salvador Dali te-a ţinut cu sufletul la gură până la final, concluzionând totul într-un mod grandoman, după cum îi este felul de a fi. Tratatul este împărţit într-un mod organizat şi sobru pe capitole găsite la modul foarte serios în titluri precum: Cauza fizică, dedusă cu ajutorul bunului simţ sau analiza pârţului diftongat / Semivocalicul sau micul pârţ / Pârţul limpede / Pârţul aspirat / Avantajele pârţului pentru societate etc. - la modul şi mai serios, este o perspectivă care merită cunoscută, deoarece poţi afla aspecte teoretice inedite despre un subiect tabu faţă de a cărui dezbatere societatea este reticentă.

Pentru că nu ar fi potrivit să închei aceasta pseudo-recenzie într-un mod mai puţin grandoman, aş vrea să menţionez existenţa unei fotografii intitulate Dali atomicus, fotografie pentru a cărei realizare a fost nevoie de 26 de încercări şi de mai bine de 5 ore. Philippe Halsman a făcut fotografia în anul 1948, iar subiectul este Salvador Dali în carne şi oase. Fotografia este făcută fără trucuri sau retuşări. Trei asistenţi aruncau pisicile, un altul arunca apa cu ajutorul unei găleţi iar soţia fotografului ţinea scaunul.

Personaj controversat, idei controversate, un geniu controversat, un jurnal şi mai controversat care îşi merită de o mie de ori lectura.


















de: Despina Ciocan

sursa











Niciun comentariu: