Cioran citit (văzut) de Perjovschi

Între 7 aprilie şi 6 mai 2011, s-a desfăşurat, în Bucureşti, unul dintre acele rare evenimente artistice (de la noi) prin care, din punctul de vedere al strategiei de comunicare, sîntem aliniaţi la tendinţele culturale ale momentului: „Cioran citit în stradă“ de Dan Perjovschi. Proiectul, propus de Ambasada Franţei şi Institutul Francez din Bucureşti, porneşte de la faptul că asocierea celor două nume în contextul dat reprezintă deopotrivă o formă de omagiere şi un mijloc potrivit de a atrage atenţia asupra subiectului, printr-o formă de exprimare vie. „Lectura“ lui Perjovschi a constat în realizarea unor desene inspirate din citate reprezentative pentru opera lui Emil Cioran, sub ochii publicului, primele dintre ele create pe peretele din spatele Institutului Francez, la care s-au adăugat, rînd pe rînd, douăzeci de alte „citate“ plasate în staţii de metrou şi de autobuz, după cum menţionează comunicatul de presă: „de la Gara de Nord pînă în Grozăveştiul studenţesc, de la Piaţa Universităţii la Biblioteca Centrală Universitară“.

Conform înţelepciunii populare, operele se nasc în laboratoarele de creaţie ale autorilor lor pentru a fi apoi îngropate în muzee sau biblioteci. Dezactivarea opţiunii de colecţionare clasică de către Dan Perjovschi amplifică ideea de contemporaneitate. Astfel, Cioran a fost adus la centenarul său în stradă, într-o acţiune de recontextualizare artistică.

În rîndurile de mai jos, ne vom concentra nu pe valoarea şi importanţa de netăgăduit a operei lui Emil Cioran, ci pe acţiunea din sfera artelor vizuale, zonă în care nu se poate vorbi despre consens (la scară mare). Dan Perjovschi obişnuieşte să transpună lucruri complicate în linii simple. Dincolo de simplitate – sau tocmai în căutarea acesteia – avem de-a face cu un efort uriaş, după cum nu se sfieşte să mărturisească artistul. Ceea ce face nu este, am spune noi, sub nici o formă caricatură, deşi autorul însuşi ne contrazice la nivel verbal. Protestul său este, credem noi, mai mult artistic decît social. Cîteodată, acestea se suprapun, dar nu trebuie să uităm că primul dintre cele două contează cu adevărat pentru autor şi pentru cei care înţeleg şi apreciază mesajul său.

În afară de desen, care nu ar supravieţui fără latura conceptuală ce îl însoţeşte (întotdeauna), deosebit de importantă este partea de performance pe care o întreprinde artistul. Modul său de a trăi, de a vorbi se constituie într-un fel de prelungire a activităţii sale din domeniul strict vizual, dacă nu cumva ordinea poate fi inversată.

Dan Perjovschi respinge ideea „turnului de fildeş“ sau a „eminenţei cenuşii“. Este un artist care stă de vorbă cu oamenii, se uită la televizor, navighează pe Internet. Activităţile enumerate nu sînt, în cazul său, scop, ci mijloc, un mijloc activ de informare. Ideile desenelor sale nu se nasc în faţa zidului sau a podelei pe care urmează să „le deseneze“, acestea fiind doar medii care pot captura şi menţine prospeţimea gestului.

Folosirea parţială (şi pînă la un anumit punct) a mijloacelor specifice publicităţii reprezintă pentru Dan Perjovschi o posibilă aplicaţie a proverbului japonez (legat de arte marţiale): „punctul vital al adversarului este propriul tău punct vital“. Asocierea aceasta ne aparţine. Artistul deplîngea, în anii ’90, faptul că reperele arhitecturale agresive (reclame, bannere) obturează canalele de receptare a artei. Limbajul său plastic actual include o serie de elemente specifice publicităţii şi chiar discursului politic (doar ca procedeu ludic). Vorbeam mai devreme despre ceea ce am numit „colecţionism clasic“ – respins de artist. Dan Perjovschi urăşte colecţionismul, dar îndrăgeşte arhivarea (a muncii sale – formă mascată de „colecţionare“). Apoi, sinceritatea sa de a afirma că este ceva magic în a fi plătit pentru a bea cafea sau a citi ziarul în spaţiul unui muzeu între două „caricature“ dă bine la public. De fapt, lucrurile nu sînt nici simple, nici spontane. Activităţile (susţinute) de management cultural şi în domeniul relaţiilor cu publicul (de către artist) nu au nimic în comun cu acel evocat „dolce far niente“. De altfel, nici proiectul „Cioran în stradă“ nu s-a născut în urma unui telefon primit în preziua evenimentului.

Am dorit ca, prin acest comentariu, să punctăm un eveniment pe cît de inedit, pe atît de interesant, evocînd „dimensiunea sa plastică“. Rîndurile de faţă se doresc şi o modestă „intercesiune“ între munca unui artist remarcabil şi publicul care nu s-a hotărît încă unde să încadreze cele văzute.

sursa