"Dincolo de estetică, miza politică a artei este, pentru mine, enormă"
Mineriadele, integrarea rromilor, oamenii rămaşi fără case în urma reîmproprietăririlor sunt câteva dintre problemele „sensibile" abordate de regizorul David Schwartz în spectacolele sale. Membru al uneia dintre cele mai active proiecte teatrale, „tangaProject", regizorul a lucrat şi lucrează în sprijinul diverselor comunităţi.
Ce înseamnă teatru comunitar?
David Schwartz: Teatrul comunitar este teatrul conceput şi realizat împreună cu o comunitate anume. În care membri ai comunităţii respective participă activ la întreg procesul de creaţie, uneori ca autori sau performeri, alteori prin feed-back-ul pe care îl oferă pe tot parcursul proiectului. Un teatru de reprezentare, care facilitează accesul la exprimare prin artă unor comunităţi şi indivizi de obicei nereprezentaţi. Un teatru ai cărui eroi şi spectatori principali sunt membrii comunităţii.
În ultimi ani de facultate, voi, câţiva studenti v-ati dus în Rahova să faceţi teatru cu şi pentru oamenii de acolo. De ce? Nu visează orice student regizor sa monteze Shakespeare sau Cehov?
D.S.: Proiectele de artă comunitară despre care vorbeşti sunt „Rahova-Nonstop - spectacol în 25 de ore " şi „Construieşte-ţi comunitatea!". Ambele proiecte au venit în continuarea proiectului „Harta Sensibilă", iniţiat de Maria Drăghici, Bogdan Georgescu şi Irina Gâdiuţă, sub iniţiativa Ofensiva Generozităţii. Activităţile din zona Rahova-Uranus au fost continuate prin înfiinţarea în cartier a Centrului pentru Educaţie şi Artă Activă „LaBomba".
Pentru mine, perioada petrecută în Rahova a fost o experienţă formatoare. La momentul respectiv nu mai experimentasem arta comunitară, nu ştiam exact la ce să mă aştept, cum este să faci teatru bazat pe poveştile oamenilor cu care lucrezi, cum este să te implici civic, nu doar ca artist, prin spectacol, ci şi ca activist social în problemele comunităţii, cum este să te implici la nivel uman în relaţii de prietenie cu membrii comunităţii.
Zona Rahova-Uranus m-a atras în primul rând pentru că ridica două probleme care mă interesau de atunci: problema proprietăţii raportată la lipsa spaţiului locativ şi problema discriminării pe criterii de etnie şi de clasă. Dincolo de aceste teme importante, era şi entuziasmul de a lucra împreună, în echipa tangaProject, care abia se coagulase şi încerca să îşi construiască propriul drum.
Despre dorinţa studenţilor de a face Shakespeare şi Cehov nu ştiu ce să spun. Din câte am observat, entuziasmul faţă de textele celor doi nu este foarte mare în rândul majorităţii studenţilor la regie.
Eu cred mai mult în teatrul bazat pe scenarii proprii, scrise în prezent, nu pe texte clasice. De altfel, majoritatea momentelor importante din istoria teatrului au implicat autori contemporani cu epoca. Chiar când au lucrat pe poveşti clasice, oamenii au preferat să le rescrie din perspectiva contemporană. Dacă pe Racine l-a interesat povestea Fedrei, a scris propria sa versiune, nu s-a apucat să pună în scenă, în secolul XVII, Hipolit a lui Euripide. Acelaşi lucru e valabil şi pentru Shakespeare sau Moliere.
Revenind însă la Cehov, „Livada de vişini" mi se pare o piesă extrem de actuală, cu substanţă politică extraordinară, pe care mi-ar plăcea să lucrez la un moment dat.
Acum tangaProject se reînoieşte?
D.S.: Într-un fel da. După cinci ani de la primul atelier „tanga", Bogdan Georgescu a avut iniţiativa de a încerca aceeaşi formulă cu studenţii masteranzi UNATC - spectacole bazate pe texte de 10 minute scrise în cadrul unui atelier de dramaturgie, cu miza pe colaborarea regizor-dramaturg pe tot parcursul procesului de lucru la spectacol.
Astfel a apărut tangaRefresh - 3 regizori, 3 dramaturgi, 1 spectacol (care a avut premiera în luna mai la UNATC), cu o echipă cu totul nouă, de studenţi, la care Bogdan şi cu mine am lucrat doar în calitate de coordonatori şi producători.
Cred că este important ca experienţa noastră să fie transmisă şi facilitată celor care vin după noi. Mai departe, vom vedea dacă îi interesează şi în ce fel îi ajută să se dezvolte ca artişti şi ca echipe.
Ce aţi căutat la căminul de vârstnici Moses Rosen? Ce fel de centru aţi deschis acolo?
D.S.: Proiectul de artă comunitară „Vârsta4" este coordonat de cinci artişti (Alice Monica Marinescu, Katia Pascariu, Mihaela Michailov, Paul Dunca şi cu mine) împreună cu rezidenţii căminului Moses Rosen. Noi am ajuns la cămin prima dată cu intenţia de a juca acolo spectacoul „Faceţi loc!". Însă, cunoscându-i pe oameni, interacţionând cu ei, ne-am dat seama că avem mult mai multe lucruri de învăţat unii de la alţii şi de experimentat împreună.
Programul, bazat exclusiv pe voluntariat, se desfăşoară deja de aproape doi ani, timp în care am organizat împreună ateliere de scris şi de story-telling, ateliere de desen şi colaj, am lucrat la două spectacole de teatru comunitar, în care rezidenţii îşi spun propriile istorii personale, am făcut două filme-document ale activităţilor noastre în cămin, am dansat şi am petrecut, tineri şi vârstnici, la concerte, sărbători şi aniversări. Pe scurt, am construit împreună o comunitate de creaţie.
Problema principală a vârstnicilor instituţionalizaţi este lipsa de activitate - această pasivitate, această absenţă, acest gol imens lăsat de abandonarea oricăror activităţi practice. Proiectul nostru vine tocmai în întâmpinarea acestei lipse. În momentul de faţă, în România şi nu numai, bătrânii sunt stigmatizaţi prin tot felul de prejudecăţi. De la vorba, cinică, curentă, „te caută moartea pe-acasă", la discursul prezidenţial anti-pensionari şi împotriva celor „ne-productivi". De fapt, vârstnicii sunt arhive vii, sunt depozitarii a sute şi sute de poveşti cu relevanţă personală, comunitară şi istorică. Iar importanţa lor este crucială pentru viaţa oricărei comunităţi. În plus, ca membri ai comunităţii evreieşti din România, unii dintre rezidenţii căminului Rosen sunt purtătorii unor istorii cumplite, ale mizeriei, persecuţiei şi discriminării din perioada interbelică şi belică, fenomene de multe ori ne(re)cunoscute în spaţiul public autohton.
Acum, la aproape doi ani de când lucrăm la cămin, am lansat Centrul de Artă Comunitară „Vârsta4", care îşi propune permanentizarea acţiunilor noastre comune, dar şi programe noi, concentrate pe trei direcţii: înfiinţarea unei biblioteci-arhivă a centrului; demararea unui program de rezidenţe pentru alţi artişti şi voluntari interesaţi; diseminarea programului în alte cămine de vârstnici.
Ai făcut un spectacol despre mineriade? De ce?
D.S.: Spectacolul „Capete înfierbântate" este parte dintr-un proiect de cercetare şi performare a istoriei recente, demarat împreună cu Mihaela Michailov. Ne interesează felul în care este scrisă, rescrisă, manipulată şi uitată istoria. Felul în care elitele politice şi intelectuale, care, la noi, din păcate, împart de multe ori acelaşi discurs, acaparează şi falsifică în interes personal istoria, promovând un tip de memorie oficială. În munca la acest spectacol, concentrat pe represiunea din 13-15 iunie 1990, aşa-numită mineriadă, am încercat să cercetăm cu posibilităţile noastre, căutând alternative şi completări la acest discurs oficial.
Care au fost reacţiile în urma acestui spectacol?
D.S.: Reacţiile au fost variate, ca la orice spectacol. Unii au fost impresionaţi, alţii au acuzat că pactizăm cu „intelectualii", alţii, dimpotrivă, s-au supărat că nu sunt reprezentaţi „intelectualii adevăraţi". Cred că toţi au dreptate. Când vorbeşti despre un eveniment istoric de asemenea amploare, mai ales când eşti covârşit de abundenţa materialului documentar, este practic imposibil să prezinţi toate perspectivele.
Cele mai violente reacţii, de la acuze de oportunism la insulte rasiste, le-am primit însă pe internet, la recenziile spectacolului. Ele au venit de la indivizi supăraţi de unele adevăruri incomode despre care vorbim în proiect - persecuţia romilor în cadrul mineriadei din 1990 sau stigmatizarea şi oprimarea minerilor, post-mineriadă.
În spectacolele tale ai atacat mereu probleme „sensibile"? Crezi că se poate schimba ceva în percepţia publică prin intermediul artei?
D.S.: Da, cred că arta are forţa de a ridica întrebări, de a pune probleme, de a provoca şi rezolva conflicte, de a dezvolta o gândire critică atât de necesară în acest moment. De asemenea, cred că este foarte important rolul de coagulare comunitară şi valoarea de exemplu pe care o poate avea un demers artistic. Dincolo de estetică, miza politică a artei este, pentru mine, enormă.
Cum îţi faci documentarea pentru spectacole? Şi cât din poveştile reale rămâne la sfârşit în spectacole?
D.S.: Procesul de documentare este diferit în funcţie de spectacol. În general, se bazează atât pe interviuri, cât mai ales pe o observare atentă a realităţii documentate. Documentarea, în special în cazul proiectelor cu miză comunitară, înseamnă în primul rând un timp lung petrecut împreună cu oamenii care generează poveştile din spectacole. Practic, toate activităţile unui proiect, de la dezbateri publice la facilitarea relaţiilor comunităţii cu autorităţile, de la petreceri la repetiţii, devin surse de documentare. Sigur, la „Capete înfierbântate", rapoartele oficiale citite, presa vremii, materialele audio-video din perioada respectivă, au fost de asemenea surse esenţiale. Aşa cum, pentru „Declar pe propria răspundere", un solo-performance bazat pe povestea reală a Alinei Şerban, jurnalul actriţei a fost un element de bază în documentare.
Există foarte mult material documentar care nu se vede în spectacolul final. Spectacolul este, de obicei, doar o componentă a proiectelor la care lucrez, iar procesul de documentare poate naşte şi alte forme de exprimare - dezbateri publice şi discuţii, filme documentare etc.
Deşi ai lucrat puţin şi în teatre finanţate din bugete locale, majoritatea proiectelor le-ai făcut în regim independent. Se poate trăi din asta? Există fonduri? Vii cu bani de acasă?
D.S.: Nu, cu siguranţă nu poţi trăi în România (din câte am înţeles, nici în alte ţări...) exclusiv din teatru independent. Desigur, când spun teatru independent mă refer la un teatru anti-main-stream, care nu face compromisuri şi în care miza este una etică sau politică, nu financiară. Pentru spectacolele independente comerciale se găsesc cu siguranţă bani.
Fondurile disponibile pentru proiecte de teatru, de artă în general, sunt ridicol de mici şi foarte greu de accesat. Munca de completare şi depunere a unei aplicaţii poate fi mai dificilă (şi evident mult mai neplăcută şi inutilă!) decât munca la realizarea proiectului.
S-a întâmplat să vin şi cu „bani de acasă", dar în ultima vreme încerc să găsesc formule de lucru cât mai ieftine.
Crezi că „scena independentă" românească e destul de diversă? Există suficiente spaţii, suficiente zone de dezvoltare ale artei contemporane?
D.S.: Cred că scena independentă, în sensul în care vorbeam mai sus, este încă foarte mică. Suntem, practic, o mână de oameni. Problema spaţiilor este de asemenea foarte serioasă. Este foarte greu să găseşti un spaţiu independent (de fapt şi un spaţiu de stat...) cu un program şi o strategie coerente, pe termen lung, în care proiectul demarat de tine să fie parte dintr-un plan amplu, care să consolideze o direcţie. Majoritatea spaţiilor existente nu au nicio direcţie clară, nu caută să îşi construiască un public, de aceea şi dispar destul de repede.
E publicul suficient de deschis pentru noi forme artistice?
D.S.: Cred că publicul este întotdeauna deschis. Prima problemă este însă ca artiştii să ştie cărui tip de public i se adresează şi care sunt problemele acelui public. Şi să construiască spectacolul în funcţie de aceste coordonate. A doua problemă este, cred eu, cucerirea unor noi categorii de public. Antrenarea ca spectatori şi participanţi în proiecte artistice a unor oameni ignoraţi, în general, în arta contemporană românească. Este vorba, de exemplu, de elevi şi studenţi, de categoriile sociale sărace şi fără studii, sau de unele minorităţi etnice. Toate aceste categorii au nevoie de propriile spectacole care să îi cointereseze şi să îi reprezinte.
La ce mai lucrezi?
D.S.: În prezent lucrez la căminul Rosen împreună cu Vlad Petri, fotograf, primul artist în rezidenţă la Centrul „Vârsta4", la un atelier de fotografie comunitară, în care mai mulţi rezidenţi documentează viaţa de zi cu zi în cămin.
După acest eveniment, voi pleca împreună cu Mihaela Michailov în Valea Jiului, pentru a continua documentarea pentru proiectul „Capete înfierbântate". A doua etapă de lucru va documenta viaţa minerilor şi locuitorilor din Valea Jiului post-mineriade.
Recomandă-ne câteva spectacole/proiecte pe care le putem vedea în Bucureşti?
D.S.: În primul rând spectacolul tangaRefresh - „3 dramaturgi 3 regizori 1 spectacol" (texte Adina Avram, Diana Iarca, Alice Monica Marinescu, regia Ioana Petre, Catinca Drăgănescu, Kedves Emoke), care se va mai juca vara asta în diferite spaţii. „Copii răi" de Mihaela Michailov, regia Alex Mihăescu, la Teatrul LUNI de la Green Hours. „Metoda", de Jordi Galcerán, în regia lui Theodor Cristian Popescu, la Nottara.
Câteva alte proiecte din alte arte care merită atenţia noastră?
D.S.: Activităţile Centrului pentru Educaţie şi Artă Activă „LaBomba", din zona Rahova-Uranus. Activităţile a două grupuri informale care se ocupă cu arta în sensul modelării societăţii în care trăim - „Biblioteca Alternativă" şi „Miliţia Spirituală". Proiectul „Căminul Cultural", dezvoltat de artiştii Brynjar Bandlien, Farid Fairuz şi Manuel Pelmuş.
Cu ce te ocupi în afară de teatru?
D.S.: Citesc, călătoresc, caut finanţări, fac producţie, PR şi organizare pentru proiectele la care lucrez. Dar în primul rând încerc să particip la modelarea comunităţii în care trăiesc.
Nu te-a tentat niciodată să te apuci de film?
D.S.: Ba da, în acest moment mă interesează în special filmul documentar şi filmul ca metodă de auto-reprezentare comunitară.
Filme preferate, regizori preferaţi?
D.S.: Regizori preferaţi nu am. Am o mulţime de filme importante pentru mine, de două categorii. Încerc să enumăr câteva: unele care mi-au direcţionat adolescenţa: „Hair" şi „The People vs. Larry Flynt" de Milos Forman, „Brazil" de Terry Gilliam, „Usual Suspects" de Bryan Singer, „Dogville" de Lars von Trier; altele pe care le consider importante acum: „Modern Times" şi „The Dictator" de Charlie Chaplin, „Caché" de Michael Haneke, „Elephant" de Gus Van Sant, „Videocracy" de Erik Gandini, „Encounters at the End of the World" de Werner Herzog.
"Eu cred mai mult în teatrul bazat pe scenarii proprii, scrise în prezent, nu pe texte clasice. De altfel, majoritatea momentelor importante din istoria teatrului au implicat autori contemporani cu epoca."
„În spectacolul «Capete înfierbântate» ne interesează felul în care este scrisă, rescrisă, manipulată şi uitată istoria."
FOTO Andrei Tudor Dumitrusursa
